Gregory Porter, Take Me to the Alley, Blue Note Records, 2016. 

Recent premiatul film La La Land scoate la lumină o problemă îndelung ținută sub preș – aceea că fetelor nu le place jazz-ul. Precedentul film al aceluiași regizor, Whiplash, mergea chiar mai departe, prezentînd jazz-ul drept un sport sîngeros, bărbătesc, un război de orgolii masculine (filmul e comparabil cu Rocky ori Blood Sport, doar că violența nu are loc în ringuri de box, ci pe scene muzicale). „I should probably tell you something now, to get it out of the way: I hate jazz…“ – așa își începe eroina din La La Land povestea amoroasă cu pianistul de jazz ratat jucat de Ryan Gosling. Pînă cînd relația lor ajunge la obștescul sfîrșit, acesta se tot străduiește să-i arate, să-i explice… Într-un tîrziu, conflictul sexist-cultural se încheie cumva (n-aș dezvălui finalul traumatizant), dar pe parcurs ai mereu senzația că personajul lui Gosling își joacă prost șansele, prin strădanii didactice care nu fac decît să irite tot mai tare. Cînd tot ce trebuia să facă era să-i pună fetei niște Gregory Porter.

Nici unul dintre cele patru albume solo ale lui Gregory Porter n-a scăpat nenominalizat la Grammy, iar două dintre ele, inclusiv acest Take Me to the Alley, au primit chiar laurii în categoria Best Jazz Vocal Album. O categorie controversată căci, după unii „progresiști“, vocea este cel mai dispensabil instrument din jazz – prezentă mai degrabă sub chipul unei dive care să atragă privirile publicului de salon lounge, decît al unui proletar bondoc precum Porter. Scat-ul și diverse vocalize experimentale se străduiesc din răsputeri să dezumanizeze vocea ­jazz, alăturînd-o instrumentelor din lemn și alamă. Or, nici vorbă de alămuri și experimente în gîtlejul lui Porter: avem aici una dintre cele mai calde voci contemporane ale genului. Nici R’n’B, nici blues, nici soul, dar puțintel din fiecare, călcînd pe urmele marilor baritoni siropoși ai istoriei – de la Barry White la Leonard Cohen, ceva mai aproape de primul datorită apartenenței rasiale, rădăcinilor ­soul/gospel și romantismului (heterosexual) lipsit de orice subtilitate. Nu cred că l-a caracterizat nimeni mai bine decît Neil McCormick, recenzentul de la Telegraph: se poate face baie în vocea lui Porter.

Artistul nu pare dispus la metafore mai sofisticate decît „She never walked on water / She never turned that water to wine / But being round her made my blind eyes see“, atacînd frontal și fără milă sentimentele firilor romantice, rare în spațiul tot mai cerebral al jazz-ului. Instrumentele au intervenții minimale și decorative, de club lounge cu public liniștit în căutare de sunete terapeutice – domină pianul de salon, cu cîte un solo de saxofon sexy, nestrident, inserat pe ici pe colo. Rezultatul e consumabil și de către un public pop, cu excepția cîtorva (rare) momente scat integrate în cadența versurilor „normale“, încît nimic să nu pară nelalocul său. Porter spune povești despre cazne și succese amoroase, plus cîteva subiecte de natură mai socială (probleme de cartier afro-american), fără a deveni însă cu nimic mai răstit decît atunci cînd închină ode femeilor din viața sa. Totuși, „amoros“ nu înseamnă aici și erotic – romantismul lui Porter țintește spre un familism călduț și nu spre aventuri fierbinți, fiind adresat sub aspect ideologic unui public conservator pentru care jazz înseamnă, înainte de orice, Nat King Cole.

Gregory Porter încearcă să ne convingă că jazz-ul nu e doar o cursă a înarmării și a muzicii manufacturate, că esența sa uitată stă totuși în voce, iar obiectivele genului țineau cîndva de empatie și sentiment, a căror stîrpire sub justificarea lucidității inginerești nu e neapărat un triumf. 

Gregory Porter va concerta pe 24 aprilie la Sala Palatului din Bucureşti. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.