După rateul Supraviețuitorul, e­mi­­siu­nea Visuri la cheie, în ca­re Dra­­goș Bu­cur ca­do­ri­seș­te românii cu lu­­crări de re­a­me­najare a propriilor locuințe, a devenit hitul toamnei la PRO TV. S-a spus despre ea că e la­cri­mo­genă, dar e bine fil­mată și per­sonajele sînt mai au­ten­tice decît în alte reality show-uri. Și to­tuși, pe lîngă aceste calități mai are nevoie de ceva pentru a deveni un succes. Iar a­cel ceva merită o discuție de Dilema veche.

Româna colocvială e o limbă ciudată, într-o cultură în care autoritățile – cel puțin instituționale – sînt obsedate de normă și iau decizii uneori retrograde, ca revenirea Academiei la inconsecventa regulă a lui â din a, care s-a petrecut în 1993. Există în registrul familiar expresii și utilizări ale cuvintelor care ascund o întreagă istorie și nu e de mirare că idealul material întins pe o viață al românului de pe vremuri era compus din două anacronisme lingvistice: azi uitatul mașină mică, opusă ratei, mașinii mari care căra muncitorimea către noi realizări pe vremea comunismului, și casă. Dar cum anume casă? Păi, ați spus vreodată așa apartamentului în care ați locuit? Dacă da, știți bine că nu sînteți singuri. Comunismul a însemnat o mutație demografică de aproximativ 25% din populația României de la sat la oraș, drept care nou-veniții – la care s-au adăugat, probabil, cei izgoniți la bloc din case burgheze demolate sau naționalizate – au luat după ei numele locului în care trăiau și l-au aplicat anacronic apartamentului.

Comunismul ne-a pus să ne petrecem viața în cutii de chibrituri, dar ni le-a dat nouă, ca unică proprietate admisă alături de aspiraționala mașină mică, cealaltă perturbare lingvistică. Nu am găsit date precise despre modul cum și-au rezolvat relativ puținii chiriași la stat din vremea comunismului problema după 1990, dar cu siguranță mulți au cumpărat de la același stat apartamentul respectiv. Așa am ajuns, prin 2014, să fim în proporție de 96,1% proprietarii locuințelor noastre. Eurostat-ul de la vremea respectivă, care conținea acest procent, spunea că media europeană e de vreo 70%.

Între timp, guvernarea Convenției, cu a sa restitutio in integrum, crease premisele maniei imobiliare de după anul 2000, în care o mulțime de terenuri agricole au fost vîrîte-n intravilan, împărțite în loturi, iar pe ele s-au construit case, de data asta în sensul propriu. Criza de după 2008 a fost adesea o catastrofă pentru cei care au vrut și au obținut așa ceva, dar de pe urma acestei istorii ne-am ales cu încă un anacronism: casă pe pămînt, la fel cum azi ai spune sticlă de sticlă. Ceea ce, în paranteză, e mult mai scuzabil, fiindcă româna n-are decît o abstracțiune, recipient, pentru sticla de plastic, în timp ce apartament sau locuință sînt sinonime acceptabile pentru sensul anacronic al casei. Acesta e însă atît de bine înșurubat în mentalul colectiv, încît autoritățile și băncile folosesc acum „Prima casă“ pentru numele programului care te ajută să-ți iei, la începutul vieții, un apartament – cel puțin în marea majoritate a cazurilor.

Visuri la cheie e o emisiune care a venit exact pe acest gen de tensiune mentală în care trăim: sentimentul exacerbat al proprietății, cuplat cu ideea evidentă că e ceva în neregulă cu proprietatea ta: ca număr de metri pătrați, din punctul de vedere al confortului, al esteticii. E un format de import (Extreme Makeover: Home Edition, creat de Endemol pentru ABC), dar varianta românească este o sublimare pe ecran perfectă pentru pulsiunea colectivă profundă pe care am descris-o mai sus. E mai puțin un format TV în succesiunea altor formate TV, cît o alegere inteligentă și/sau norocoasă, cvasi-singulară, pe care putem s-o punem în șirul altor evenimente, pornind de la casa disfuncțională lăsată de comunism, care trebuie desigur îmbunătățită. Am avut, în 15 ani, mania spartului de pereți și a reconfigurării casei, mania termopanelor (cu sora ei mai provincială, mania balcoanelor închise cu geamuri de autobuz), apoi reabilitările de fațadă (mai degrabă termice decît estetice) cu care primarii au sperat și uneori au reușit să cucerească voturi pe drept sau oneros. Nu e de mirare că lîngă politicieni a venit televiziunea, ca să ceară și ea voturile publicului.

Cu siguranță, s-ar impune un format auto care să se refere la orice altceva decît la intangibilele statistic mașini de 25.000 de euro, mai terre-à-terre, în aria de aspirații realiste ale românului care oscilează între un Logan nou și ieftin și un second hand riscant prin uzură, dar mai performant. Ca dovadă și popularitatea site urilor de mașini așa zis rulate. La fel cum primarul care ar face și-ar drege ceva legat de Programul Rabla și altele asemenea ar duce-o foarte bine. Nu trebuie să te uiți mai departe de domeniul sănătate, care a explodat în lunga succesiune de investigații jurnalistice (odioase, dar solide și necesare, de altfel). Și el are toate datele pentru a fi transformat într-un reality de televiziune major. Dar, la gradul de competență din televiziunile românești, s-ar putea să ne mai plimbăm încă multă vreme printre talent show-uri în exces și flop-uri celebre ca Supraviețuitorul sau KidSing.

Așa că vom rămîne, pentru moment, doar cu Visuri la cheie, care, după ce-am spus ceea ce-am spus mai sus, s-ar putea numi foarte bine „Prima casă a doua oară“. Se cheamă însă foarte bine și în prezent, fiindcă ascunde o subtilitate lingvistică, visuri în loc de mai răspînditul vise. Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic din 2005 spune că primul cuvînt desemnează aspirațiile abstracte, iar al doilea, activitatea din timpul somnului, dar mă îndoiesc că vorbitorii curenți de română fac această distincție. Eu știam doar că la Eminescu erau numai visuri și stau și mă-ntreb ce cuvînt folosesc traducătorii lui Freud, pentru care toate visele sînt visuri. Dacă e să insistăm cu asta, problema, cu televiziunea, e că ne vinde vise în chip de visuri, cu undele alfa pe care ni le induce. Dar emisiunea lui Dragoș Bucur ni le dă chiar la cheie, atunci cînd ni le dorim și așa cum ni le dorim.