Sorin Pâslaru de la Ziarul Financiar se întreba, zilele trecute, cum de Alexandru Nazare, foarte tînărul (32 de ani) ministru al Transporturilor, foloseşte construcţii bizare gen „A lipsit coerenţa în prioritizare“ sau „e un lucru pe care îl facem cu expertiză internaţională“, din moment ce avea doar 9 ani în 1989. Se dovedeşte că limba de lemn nu e apanajul comunismului. Dar cum vine asta?

Dacă sintagma „limbă de lemn“ a apărut în Franţa prin anii ’70, pentru a fi examinată de Françoise Thom în volumul omonim apărut în 1987, fenomenul e cunoscut mult mai de mult. În Politics and the English Language (1946), George Orwell vorbeşte despre fenomen fără a-i da un nume şi fără referiri la comunism. Se poate spune că la el e vorba de birocraţia care secretă un cocon de cuvinte, constînd în clişee, cuvinte fără sens, preţiozitate, toate ascunzînd realitatea nu numai cu intenţie, ci şi fără. Iar din acest punct de vedere, apucăturile vagi-neologistice ale ministrului Nazare sînt explicabile: în România comunismul a murit, dar birocraţia merge înainte. Fractura ideologică de suprafaţă înseamnă, în realitate, o prelungire a excesului birocratic. De la Prut la Tisa, birocraţia există pe dos decît la Max Weber, în sine şi pentru sine, în complicitate cu puterea politică, pe care o alimentează cu voturile proprii şi taxele inamicei clase de mijloc productive, pentru ca mai apoi să primească privilegii, de la salarii la garanţii instituţionale cu privire la autoperpetuare şi eventual multiplicare. Evoluţia ei, a birocraţiei, seamănă prea puţin a istorie, acţiune propriu-zisă, şi-atunci vagul cuvintelor, aşa cum le-au descris Orwell sau Thom, are o altă explicaţie: corespunde inacţiunii, irealităţii sau acţiunilor lipsite de sens gen plimbatul hîrtiilor.

Nazare, cu funcţiile lui deţinute prin comiţii şi comitete ministeriale şi mai apoi la partid, plus experienţa egală cu zero în orice fel de activitate nemijlocit lucrativă, e un exponent tipic al unei asemenea birocraţii. Dar, cu siguranţă, ministrul Transporturilor nu e nici pe departe vreo chintesenţă a răului. E doar unul dintre ei, un exemplu la îndemînă.

Dar de ce sînt atîţia în România? Pentru că de la „Mioriţa“ la cedarea Basarabiei şi de la „e bietul om sub vremi“ al lui Miron Costin pînă la „Aveţi puţintică răbdare“ al lui Trahanache, la noi există ceva apropiat de un cult al inacţiunii, cu irizaţii de incompetenţă. Avem incompetenţa letală a chirurgului ramolit şi indiferent, dar şi pe cea binevoitoare, săritoare, a mecanicului de service care ne strică maşina în dorinţa sinceră de a ne-o drege. Pe cea a electricianului care ne periclitează ţevile băgîndu-şi, tot cu bunăvoinţă şi cu asentimentul nostru, nasul în instalaţia de apă, şi destule altele. Or, pentru toate aceste tipuri de netrebnicie e nevoie de o limbă sau cel puţin retorică a ne-făcutului, a placidităţii abstracte, a neologismelor care se coşcovesc de pe realitate, fiindcă, în calitatea lor de importuri, sînt lipsite de conotaţii vizuale sau altă încărcătură concretă.

Curios, aşa ceva există de pe la paşopt, de la începutul tentativelor de modernizare a României. Ideea de aglomerare discursivă a unor aiureli de împrumut o găsim în faimoasa „Beţie de cuvinte“ a lui Maiorescu. Acolo însă junimistul protestează faţă de logoreea entuziastă, dar prăpăstioasă, eronată şi fără sens pe care Gheorghe Sion o etalează pe marginea unei poezii a lui Conachi. Exemple: „junele adolescent“ (sic), „convulsiunile cele mai înflăcărate“ şi „Cine nu şi-a scăldat sufletul în deliciul acestor stele, care se zice să sînt scaunul sufletului şi al inimii“.

La Sion, Maiorescu diagnostichează un exces emoţional simetric cu placiditatea vegetală a ministrului Nazare. Convulsiunile înflăcărate ale lui Sion au aceeaşi esenţă cu coerenţa în prioritizare a ministrului, doar că semn schimbat. Epigonul are, desigur, simţire rece şi harfă zdrobită, practică un soi de beţie lucidă, de trezie de cuvinte. Dar de la ce spune el la realitate (sau lipsa acesteia) distanţa e egală cu cea a lui Sion. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Foto: L. Muntean