– despre solidaritate –

La început, am ieșit din datorie civică. Acea datorie civică pe care n-am învățat-o nicidecum la școală, a început să se formeze la mitingurile din Piața Universității, din 1990, unde mă duceau părinții mei aproape seară de seară. Am tot văzut discuții pe Facebook, în special între mame, dacă e bine sau nu să-ți aduci copiii la proteste. „Să nu-i amestecăm pe cei mici în lupta celor mari“, spuneau cîteva, o doamnă avocat chiar cita o lege prin care semnala panicată un soi de „abuz“. Am scris deja într-un articol anterior că, pentru copii, este vorba despre o lecție de educație civică live. Eu n-aș fi fost ceea ce sînt acum (n-aș fi gîndit cum gîndesc acum) fără acel controversat an 1990. Pentru un copil, un astfel de protest (de fapt, acest „fenomen“ unic în istoria noastră recentă) este ca Alice în Wonderland, are mai multe paliere „de lectură“ – unul ușor de înțeles pentru el, povestea, „ce se întîmplă“, altul (sau altele) care îi depășește putința de înțelegere de acum, însă lucrează treptat undeva în subconștient, îl formează ca adult. Pe mine acea datorie civică care s-a înfiripat atunci m-a trimis de fiecare dată la vot, chiar și atunci cînd a trebuit să aleg răul cel mai mic (am văzut un băiat cu o pancartă: „Îmi cer scuze că n-am fost la vot“ și am avut un sentiment de satisfacție). Și tot datoria civică m-a scos, la început, din casă: pur și simplu mi-ar fi fost rușine față de mine însămi, dar și față de miile de oameni care gîndesc la fel ca mine și care stau pe stradă, în frig, dacă n-aș fi ieșit.

Am continuat să ies în fiecare seară, din solidaritate. Poate acesta este cel mai important lucru pe care l-am cîștigat în ultima săptămînă. Solidaritatea te umple de energie și de o bucurie aparte. Reacționezi la fiecare semnal al ei – mitingul „de solidaritate“ organizat de bulgari, protestele românilor din alte orașe din lume, articolele pozitive din presa străină, ceaiul și cafelele împărțite gratis de alți protestatari, omul de afaceri care oferă fructe etc. Solidaritatea e cea care te împinge mai departe. Nu te mai simți singur – pentru că, oricît de împlinit ai fi în viața personală și profesională, ești marcat inevitabil de un soi singurătate existențială, în fond, te naști și mori de unul singur. Ei bine, solidaritatea îți alungă demonii și ține de cald. Am întîlnit, în piață, grupuri de prieteni vechi, de foști colegi de școală care n-au mai ieșit de ani întregi împreună la o bere, deși au locuit în același oraș, și se redescopereau unii pe ceilalți, la fiecare cinci metri oamenii se regăseau, se îmbrățișau. Am văzut cupluri foarte tinere, dar și multe între două vîrste, pentru care a protesta împreună însemna mai mult decît un gest civic, era chiar unul romantic. Am întîlnit fiice și mame, fiicele în jur de 50, mamele trecute de 70. Tați și fii. Pentru aceștia, protestul reprezenta și o consolidare a relației lor, o confirmare a valorilor comune. Am văzut și mulți oameni care veniseră singuri, însă păreau fericiți cu ei înșiși și, în același timp, conectați cu cei din jur, fără să fie nevoie să socializeze. M-au salutat oameni care nu mă cunoșteau, doar mă citeau în Dilema veche, și mi-am zis: uite locul unde ne putem întîlni cititorii, fără a organiza nici un eveniment în acest sens, actualul guvern „l-a organizat“ pentru noi! M-a impresionat mult gestul unei fete care mi-a dat o floare și mi-a zis doar atît: „Îmi place cum scrii!“, apoi a plecat. Astfel de lucruri aparent mărunte te ajută enorm să continui să faci ceea ce faci, să nu renunți și să crezi în tine.

Colegele mele observau cu încîntare: „N-am mai ieșit în oraș seară de seară din facultate!“ De altfel, mulți „i-au mulțumit“ (ironic, desigur) lui Liviu Dragnea & Co pe Facebook pentru socializarea de bună calitate, pentru regăsirea cu prietenii, pentru că au făcut parte din toată această mulțime fabuloasă. Cineva spunea: „Ce-o să ne facem noi fără proteste? Unde o să ne mai întîlnim seară de seară?“. Adevărul, este că în România nu există o cultură a „ieșitului în stradă“ (cu excepția acelui an 1990, tot ce a urmat la scurt timp după aceea, adică protestele sindicaliștilor aduși cu autocare la Guvern și „dansul pinguinului“, a fost penibil), dar nici o cultură „a străzii“ în general și cred că ne lipsește așa ceva. Cum se întîmplă în Spania și Portugalia, de pildă (dar și în Alexanderplatz, să zicem) – oamenii care seara „ocupă“ piețele publice, își pierd timpul pe trepte și pe borduri, beau bere, socializează, dansează și cîntă împreună. La noi, mai degrabă se împart în găști și grupulețe, fiecare cu cîrciuma sau teresa lui „de cartier“, se mai intersectează sporadic pe la concerte și festivaluri. Din acest punct de vedere, protestele au fost, dincolo de miza lor extrem de importantă, un uriaș happening, plin de creativitate. De la miile de lozinci ingenioase și costumații trăsnite, la show-ul live al toboșarilor care au imprimat în fiecare seară protestului un ritm, miniconcertul „Rapsodia română“ al celor doi talentați violoniști, momentul unic al luminilor, laserele, proiecțiile pe clădiri și cîte altele. Ceea ce m-a încîntat, dincolo de gravitatea situației, a fost toată această explozie de creativitate. Atîția oameni valoroși, ignorați sistematic și tratați superior de către guvernanți puși pe căpătuială și pe a face bani, meseriile creative care n-au contat niciodată, oameni care, în dorința de a supraviețui, au ajuns să fie frustrați în job-uri care le sînt improprii, abandonîndu-și niște vise perfect realizabile în țări mai „normale“… protestele pot fi o supapă și din acest punct de vedere. O singură dată m-am mai simțit la fel – cînd am ajuns prima oară la Paris și m-am nimerit chiar de ziua Franței, pe care am petrecut-o alături de mulțimea de la Turnul Eiffel. Ascultînd Mozart și admirînd solidaritatea acelor oameni străini pentru mine, în ziua lor de sărbătoare, naturalețea lor, modul civilizat în care se manifestau, bucuria comună care li se citea pe chipuri. Atunci am simțit că Franța este o mare națiune, iar în ultimele zile am avut un sentiment asemănător – acela că aparțin, în sfîrșit, nu unei populații, nici măcar unui popor, ci unei națiuni.

Foto: Andrei Ivan