Lumea iese în valuri pe gura de la metrou și rămîne blocată pe trotuar, sub balconul de la Universitate. O mulțime care freamătă și așteaptă, om lîngă om. Lîngă mine e o fetiță în jur de zece ani, cu o căciuliță roșie, care mănîncă biscuiți. Nu vede nimic în afară de trupuri și picioare, dar e curioasă ce se întîmplă. „Cînd plecăm?“ – o tot întreabă pe maică-sa de alături. „Ai puțină răbdare, să se mai strîngă oamenii! Dup-aia o să mergem și n-o să mai fie așa de mare înghesuială…“ „De ce să se mai strîngă oameni? Nu sînt destui?“ „Trebuie să fim cît mai mulți“, îi răspunde maică sa. Fetița nu prea mai are răbdare. Îmi amintește de mine, cea de acum 27 de ani, exact sub același balcon. De la înălțimea mea, nu puteam nicidecum să am o privire de ansamblu, nu vedeam nimic nici chiar dacă mă ridicam pe vîrfuri, ceea ce era un pic frustrant. Stăteam lipită de mama ca să nu mă pierd și mă holbam la vreo tanti sau la vreun nene de alături care scandau cu pancarte în mîini sau cu insigne de Golan în piept. Chipurile acelea din 1990 mi s-au șters din memorie, însă senzația a rămas – mulțimea aceea zgomotoasă de oameni e, de fapt, un animal uriaș care mă înghite, sînt ca în burta unui pește, poate chiar cel din povestea lui Pinocchio, am pornit într-o aventură. „Mami, am scăpat un biscuite pe jos!“ – spune fetița de acum care încearcă să se aplece după el. „Nu-i nimic! Lasă-l acolo!“ În sfîrșit, plecăm. Se oprește circulația, oamenii ies „în stradă“. Nu mai e îmbulzeală, se poate respira. Fetița cu căciulă roșie țopăie veselă alături de mama sa, ronțăindu-și biscuiții.

N-am mai participat de multă vreme activ la un protest de stradă, în afară de momentele în care am fost din interes pur jurnalistic. Ceea ce mi-a atras atenția acum au fost copiii – mulți copii aduși de părinți, mult mai mulți decît eram noi, în 1990, în Piața Universității. Copiii de-o șchioapă, cărați în spate de tați, înfofoliți cît mai bine, ca să nu le fie frig la 0 grade, păpuși vii cu fețișoare uimite și zîmbitoare. Copiii ceva mai mari care se rugau de tați să-i urce pe umeri, pentru ei asta era toată distracția, deși nu-i puteau duce mai mult de cîteva sute de metri. Însă ei puteau face estimările „oficiale“. „Ia zi, cîți oameni vezi?“ „Mulți.“ „Cît de mulți?“ „Nu știu.“ „Uită-te în spate… mai sînt oameni în locul ăla de unde am plecat noi?“ Dar și copii între 8 și 14 ani care puteau înțelege parțial ce se întîmplă, atîta timp cît părinții aveau bunăvoința să le explice. Și le explicau, doar de-aia îi aduseseră aici. Am ascultat o lungă prelegere a unei mame care îi explica unui băiețel cu ochelari ce reprezintă DNA. Băiatul dădea doct din cap, în semn că pricepe fiecare cuvînt, își lua foarte în serios rolul de „protestatar“. În fața noastră erau două fetițe surori, aproape de aceeași vîrstă, una era ținută de mînă de mamă, cealaltă de tată. Se tot împungeau și se ciondăneau între ele, însă fetița tatii era cea curioasă. „Ce înseamnă pesede?“ – întreabă la un moment dat. Tatăl îi explică cu răbdare. Apoi: „Ce înseamnă Dragnea?“ În sfîrșit, îi vine rîndul și surorii ei să pună întrebări. „De ce oamenii ăștia nu ies din case dacă noi în chemăm afară?“ – zice și arată spre blocurile de pe Magheru. Mă uit și eu la blocuri, sînt doar cîteva ferestre luminate la care se văd perdelele de modă veche ale unor bătrîni. Încep să mă îndoiesc că în blocurile zguduite de cutremure de pe Magheru mai locuiește într adevăr cineva, îmi par niște clădiri-fantomă. Însă mi se pare hilar că la aceiași locatari s-a tot strigat la răstimpuri și cu diferite motive, din 1990 încoace, să iasă din case și să se alăture mulțimii. Cîți or fi murit între timp, cîți s-or fi mutat? „Ce e aia ciumă?“ – întreabă din nou fetița care atîrnă de mîna tatălui.

Pentru toți acești copii, protestul e, de fapt, un spectacol. Ad-hoc și inedit. Așa era și pentru noi. La început, părinții mei mă duceau cu forța în Piața Universității. Aproape seară de seară. Pentru că nu aveau cu cine să mă lase acasă (nu prea existau bone) și „ca să văd cum se face istoria“. La început nu voiam să merg, însă din motive de început de pubertate – n-aș fi vrut să mă vadă colegii mei de la școală cu părinții pe stradă, „la plimbare“. Însă cu timpul a început să-mi placă. Aș fi știut să explic „ce-i ăla fesene“, știam cu siguranță cine era (jos) Iliescu, ba chiar și Chițac (să fie ras în cap, așa, așa, să-i dăm și pijama, cu trandafiri pe ea! – lozinca mea preferată de atunci), înțelesesem oarecum și ce reprezenta „punctul 8 de la Timișoara“. Însă îmi plăcea mai ales cînd se cînta. Învățasem pe de rost versurile din Imnul Golanilor, precum și alte cîntece din piață. Și mi se părea absolut fabulos atunci cînd toată mulțimea aceea se oprea din scandat și începea să cînte. Momentul în care mulțimea își uită toată frustrarea, ura, ranchiuna și oamenii își împletesc vocile în cîntec mi se pare și acum plin de frumusețe și de umanitate. Îmi plăcea să-mi văd părinții scandînd lozinci și cîntînd – era o altă postură a lor cu care nu eram obișnuită, mi se părea că fac ceva important acolo, în Piața Universității, pentru mine și pentru ei înșiși (nu că ar fi contat prea mult, din păcate). Mă fascinau oamenii care făceau greva foamei și corturile lor. Și mi-a părut rău cînd totul „s-a terminat“, am avut mereu nostalgia Pieței Universității care a reprezentat pentru mine marele și unicul protest, de aceea am și evitat după aceea „să ies în stradă“ pentru cauze care nu mi s-au părut suficient de puternice. Iar cînd „s-a terminat“, am văzut cu ochii mei ce a însemnat mineriada – mama era cît pe-aci să fie bătută în piață de mineri, tata își scotea ochelarii în centru ca să nu fie considerat „intelectual“, am văzut de la balcon hoarda de indivizi cu caschete năvălind pe Calea Moșilor. De aceea mi se pare grotesc ca un lider actual de partid să numească adunarea pașnică de duminică seară „mineriadă“, un termen de altfel inexistent în limba română, pe care aceiași oameni au reușit să-l inventeze. Însă istoria însăși e grotescă uneori.

Prezența copiilor în număr atît de mare la mitingul de duminică seară m-a bucurat, dincolo de natura protestului și de importanța lui. Îi felicit pe părinții de acum, care, la fel ca părinții mei acum 27 de ani, și-au adus copiii „în stradă“. Le-au predat astfel o lecție de educație civică pe care nu o vor învăța niciodată la școală și pe care n-o vor uita curînd. O lecție de democrație sau, mă rog, măcar partea luminoasă a ei. Iar pentru mine această parte luminoasă înseamnă, de fapt, libera exprimare. Privindu-i pe copiii de acum, nu ne rămîne decît să sperăm că peste alți douăzeci de ani vom avea altfel de votanți.