De fiecare dată cînd sînt nevoită să zbor cu avionul (adică de două-trei ori pe an), încep să mă pregătesc mental cu vreo două săptămîni înainte. Ce poate să mi se întîmple? Dacă iau în calcul statisticile, șansele să pice tocmai cu mine sînt extrem de ­mici. Atunci de ce mi-e atît de frică? Probabil că e vorba despre „lipsa de exercițiu“, îmi zic. Ca la discursul în public – cu cît vorbești mai des în fața unor adunări de oameni, cu atît emoțiile dispar. Așadar, dacă aș zbura mai des, probabil că m-aș simți în avion ca la mine acasă. Oare? Mă gîndesc la toate filmele americane în care protagoniștii țopăie cu nonșalanță dintr un avion în altul, ca și cum aș schimba eu trei autobuze de la Obor pînă în Berceni. Niciodată nu pățesc nimic. Se îndrăgostesc în avion, poartă conversații șarmante în mijlocul furtunii, le vin idei strălucite de afaceri… se prind din prima care e teroristul care va deturna avionul, iar cînd avionul începe să cadă sună liniștiți acasă ca să le spună celor dragi că-i iubesc, în cel mai bun caz își amintesc că știu să piloteze, chiar dacă nu sînt Bruce Willis și, cu un ajutor minimal din partea turnului de control, aduc avionul în siguranță la sol. Nu, la astfel de filme nu mă uit, schimb postul. În schimb, dintr-un soi de masochism, mă uit la De­zastre în aer – cum prind cîte un episod rămîn lipită de televizor. Mor de curiozitate să aflu ce s-a întîmplat, de fapt. Cum de vină a fost șurubelul made in China, al naibii șurubel! Cum pilotul cu nu știu cîte ore de zbor la activ a avut o zi proastă. Mă uit, ce să fac? Oamenii au apetit pentru tragedii, inclusiv pentru cele aviatice. Iar cu imaginile de la Dezastre în aer întipărite în subconștient, mă pregătesc mental degeaba cu două săptămîni înainte de zbor. Totuși, locul omului nu e în aer, îmi zic. Și nici pe apă. Oare n-ar fi mai bine să rămînă el cuminte pe pămînt? Apropo, n-am nici o problemă să gonesc cu o mașină cu 200 la oră, dacă șoferul e bun și mașina poate. Iar șansele să pățim ceva sînt mult mai mari.

Vine și ziua zborului. Noaptea de dinainte e în mare parte una nedormită și agitată. În zorii zilei mă holbez la cer ca să văd dacă e ceață, ploaie sau taifun. Oare o putea să zboare avionul ăla? O putea să se ridice de la pămînt? În iureșul pregătirilor – bagaje, drumul la aeroport, check in etc. –, încerc să-mi uit grijile. Gîndul că am un flacon de Xanax în geantă mă mai liniștește. Să iau acum sau să mai aștept? Să iau unul întreg sau doar jumătate? În aeroport, îi privesc pe migranții noștri care se plimbă cu avionul prin toată Europa, de parcă ar călători cu rata, cărînd după ei sacoșe de rafie burdușite. Sînt la fel de relaxați și de nepăsători ca eroii din filmele americane. Îmi pun ambiția – dacă ei pot, eu de ce nu? De aceea nici nu mai iau Xanax, îmi impun să mă port ca un pasager normal într-o călătorie de rutină de cel mult două ore. Îmi tot fac curaj, pînă cînd mă trezesc pe locul meu din cutia lunguiață de conserve care se închide ermetic, apoi se va ridica 10.000 de metri deasupra solului. Îmi fixez centura de siguranță, încerc să o ignor pe stewardesa care ne spune ce trebuie să facem în caz de pericol. Și abia acum simt un ghem în stomac și palmele încep să-mi transpire. De ce n-oi fi luat Xanax-ul la timp? Acum e prea tîrziu.

Cele mai cumplite sînt pentru mine decolările și aterizările, probabil pentru că, tot conform statisticilor, atunci se petrec cele mai multe accidente. Cînd avionul începe să ruleze pe pistă îmi înfig unghiile în carne și închid ochii. Mă prefac că dorm, fiindcă, în fond, mi-e jenă să împărtășesc starea mea celor din jur. Unii dintre ei sînt atît de insensibili la decolări încît dorm cu adevărat. Abia la 10.000 de metri, frica începe să-mi amorțească treptat, mănînc compulsiv, foșnesc ambalaje, nu pot citi un rînd din cartea pe care o am la mine, mă încăpățînez să rezolv puzzle-uri pe tabletă, dar nu mă pot concentra. Însă trebuie să fac ceva ca să nu mă mai gîndesc la destin și la fatalitate, la faptul că m-am desprins de la pămînt și mă simt pierdută undeva pe cer. Lumina aceea spectrală care intră prin hublouri îmi dă o senzație stranie de detașare – sînt în voia sorții, nimic nu mai depinde de mine. Cred că principala problemă este lipsa totală a controlului, cînd ești în avion dispare liberul-arbitru, nu mai poți face nici o alegere, nu-ți rămîne decît să stai înțepenit într-un scaun și să aștepți. Taică-meu, de la care am moștenit în mare parte anxietatea, pilota în gînd avionul, strîngînd din dinți. Niciodată nu i-am văzut paloarea aceea pe chip, poate doar la spital înaintea unei operații care îl îngrozea. Mă întreb dacă arăt la fel. Din cauza lipsei controlului percep totul exacerbat – din cinci în cinci minute mi se pare că se opresc motoarele și că avionul „stă pe loc“, orice manevră și aplecare într-o parte reprezintă o posibilă problemă tehnică sau eroare de pilotaj, turbulențele le simt ca pe niște pumni în stomac. Intru în panică atunci cînd comandantul vrea să ne spună ceva și, de regulă, nimeni nu pricepe ce spune. Ne închipuim că ne prezintă starea vremii, cînd el, de fapt, ne zice că „Gata! Nu se mai poate face nimic… să ne pregătim!“. Zîmbetele stewardeselor mi se par artificiale, cu siguranță că ascund ceva. Cel mai bine e atunci cînd cineva mă ține de vorbă. Cînd ne-am întors de la festivalul de literatură de la Timișoara cu un avion cît troleul 66, care s-a zgîlțîit din toate încheieturile, în timp ce Ioana îmi povestea atît de frumos despre copilăria ei ca să-mi distragă atenția, mă gîndeam că sîntem în avion vreo duzină de scriitori și, în plus, Corina Chiriac, care se nimerise cu noi. Îmi ziceam: mai mor și scriitorii, că sînt și ei oameni, însă ar fi cam aiurea să murim cu toții deodată, nu-i așa? Și cum o să pice un avion tocmai cu Corina?! Doar așa m am liniștit, jumătatea de Xanax n avusese nici un efect.

Aterizarea este ultima încercare. Oricît de lină ar fi, tot am senzația de cădere în gol. Însă în momentul în care roțile ating pămîntul mă inundă o stare de bine. E ca atunci cînd mergi la doctor aproape convins că ai o boală fatală și ți se spune că, de fapt, n-ai nimic.