O prietenă nemțoaică și care cunoaște bine România (inclusiv limba română), cu toate ciudățeniile și hachițele ei, mi-a spus de curînd că apreciază la mine faptul că sînt „normală“, în comparație cu alți oameni de aici. Pentru că venea din partea ei, o persoană intuitivă și deșteaptă care caută la cei din jur empatie și bună înțelegere, fără să țină cont de diferențele de vîrstă, statut social etc., am luat-o ca pe un compliment. Apoi m-am întrebat care sînt termenii în care gîndește ea „normalitatea“ și de ce este atît de importantă. În anii comunismului, pentru noi Occidentul însemna într-adevăr un soi de normalitate, pentru că tot ce se întîmpla aici era anormal și absurd. Nu ne doream decît să trăim o viață „normală“, adică o viață obișnuită și decentă. Între timp, am devenit o țară democratică, oare s-a schimbat ceva? Nu neapărat la nivel de societate, cît la nivel uman? Mă gîndesc, în termenii prietenei mele din Germania, la toți oamenii pe care în ultima vreme am început să-i evit. Oameni pe care nu cu mult timp în urmă îi toleram, acceptîndu-le defectele, „anormalitatea“. De pildă, sînt cei care au întotdeauna dreptate și, orice argumente le-ai aduce, nu poți să-i miști din convingerile lor. Dacă, în urmă cu ceva vreme, mă amuza să mă cert cu bunicu-miu, care vota din inerție cu același partid, ferm convins că e singurul care „face bine“, acum nu mai am aceeași răbdare cu altcineva, e inutil. Mă uit la chipurile dintr-un reportaj foto ale celor care se îmbulzesc ca să obțină aghiazma de Bobotează, în anul 2017. Mi se pare ceva ciudat cu ele și, în primul moment, nu-mi dau seama ce. Apoi mă prind – sînt niște chipuri încremenite în timp, în anii ’90. La fel de cenușii și de scurse, de parcă toți ar avea aceeași boală într-o fază terminală, la fel de lipsite de orice strălucire. La polul opus sînt cei care își închipuie că au reușit în viață. Cei care se cred cei mai buni. În toate domeniile, dacă se poate, pentru că, dacă au făcut ceva bani într-unul singur sau au obținut o funcție, sînt deja convinși că pot fi buni la orice. Cînd acești oameni devin factori de decizie e și mai grav. Nu poți decît să-i asculți obedient sau să pleci. Vor vorbi despre ei înșiși ore în șir. Despre chintesența succesului, pe care au descoperit-o. Dacă, la rîndul tău, vei încerca să spui ceva, doar pentru ca monologul să se transforme în dialog, te vor întrerupe. Sau îți vor da o replică ce te va trimite la locul tău, de jos. În ultima vreme, un ego cît mai bine conturat reprezintă, se pare, normalitatea din România. Privesc în jurul meu oameni care se umflă și tot se umflă ca niște baloane, aștept doar să-și ia zborul. Mai sînt cei copleșiți în permanență de probleme, de griji, oameni pentru care viața în sine nu e altceva decît o continuă depresie indusă. O perpetuă nemulțumire. Și aceștia îți vor vorbi fără să te asculte, însă despre problemele lor. Ale tale nu contează, nu există. După o întîlnire cu un astfel de om, te simți stors de energie cît pentru o săptămînă. La ce bun să te mai întîlnești cu el?

Și așa, începi să eviți oamenii, amici mai noi sau mai vechi, încerci să le uiți numele și chipurile. Cînd te sună, te prefaci că ești ocupat sau pur și simplu nu mai răspunzi. Ai de ales – ori îi tolerezi, doar ca să-ți dovedești că ești o ființă adaptabilă și socială, ori rămîi singur și porți multe conversații normale cu tine însuți. Încep să o înțeleg pe prietena mea și ce poate însemna pentru ea normalitatea, la nivel uman – conversațiile și întîlnirile „normale“, adică cele în urma cărora te simți bine, ai împărtășit și ai primit ceva în schimb, sînt din ce în ce mai rare. Prieteniile au devenit „obligații“ și, în afară de cîțiva oameni, cei foarte apropiați, la care ții și care sînt foarte puțini, poți să i numeri uneori pe degetele de la o mînă, nu cunoști, de fapt, pe nimeni.

În urma atacurilor teroriste și a evenimentelor politice recente, am văzut desori următorul comentariu pe Facebook, care venea din partea unor oameni cît se poate de diferiți: „Ce bine că trăim într-o țară normală!“ Oare siguranța, relativă așa cum este ea, e o dimensiune a normalității? În fond, și în anii comunismului pe care tocmai i-am amintit, România era o țară cît se poate de sigură. Și-mi mai amintesc ce reprezenta normalitatea pentru votanții FSN în 1990, în timpul Golaniadei – „Vrem liniște!“. De atunci, liniștea îmi stîrnește un sentiment de panică. Le-aș răspunde acum prietenilor mei virtuali: nu, siguranța nu are nici o legătură directă cu normalitatea. În fond, cei mai periculoși criminali sînt închiși în penitenciare de maximă siguranță.

Tot gîndindu-mă la termenii în care prietena mea din Vest definește normalitatea, mi-am dat seama că ea trăiește într-o țară în care există o normalitate a străzii la care poate oricînd să se raporteze. Ei bine, acest tip de „normalitate“, care s-ar traduce simplu prin politețe, amabilitate, simț civic, noi nu am reușit niciodată să-l obținem. La 27 de ani, cînd am ajuns pentru prima dată în Occident, la Bruxelles, acesta a fost adevăratul șoc cultural – am stat aproape două ore la o cafenea, într-o gară, doar ca să mă uit la oameni și să observ modul firesc în care interacționează unul cu altul. Fără să ridice vocea, fără să gesticuleze, zîmbindu-și și scuzîndu-se dacă au avut senzația că l-au deranjat pe necunoscutul de alături. Un tînăr de culoare a ridicat de pe jos moneda de 50 de cenți care căzuse din portofelul unei doamne și i a întins-o. Un alt tînăr a strîns niște ambalaje de pe jos și le-a aruncat la un coș. O negresă superbă a trecut, împingînd un cărucior cu un copil – toți bărbații s au uitat cu coada ochiului după fundul ei bombat, nici unul n-a pîsîit-o, nu i-a spus „Ce mai faci, păsărică?“. Gesturi și atitudini cît se poate de simple, care de fiecare dată cînd ajung într-o țară „occidentală“ continuă să mă mire și să mă bucure.

Da, într-adevăr, e un compliment din partea prietenei mele nemțoaice faptul că mi-a spus că mă consideră o persoană normală. Dacă asta e într-adevăr normalitatea, în fiecare zi mă simt ca la Paris sau la Berlin, chiar dacă trăiesc în România.

Foto: wikimedia commons