Parisul îl onorează pe Oscar Wilde cu o insistenţă ce surprinde, căci expoziţia ce s-a deschis acum beneficiază de o mediatizare neobişnuită. Îl vedem pe „insolentul absolut“ – e titlul retrospectivei editoriale ce i se consacră la Petit Palais – pe afişele publicitare ce strălucesc în noapte, pe mesele de restaurant, în vitrinele anticarilor. Care-i explicaţia acestei promovări abuzive? Nu descifrez diagnosticul, dar cel puţin observ simptomul. El e flagrant, mai ales comparat cu modestia informaţiilor dispersate pe zidurile oraşului pentru a se anunţa echivalentul unei manifestări consacrate lui Baudelaire la Muzeul Vieții Romantice. Wilde, artistul monden, şi Baude­laire, artistul maudit, blestemat, sînt trataţi antinomic, ca şi cum vechea dihotomie s ar fi conservat peste ani. Baudelaire rămîne marginal şi ­Wilde oficial!

O asociere primă şi flagrantă deschide expoziţia Wilde, ea îl apropie de Sarah Bernhardt, căci ambii au intuit şi au cultivat mecanismele star-sistem-ului. Ei aparţin aceleiaşi familii şi de aceea seducţia exersată de ambii a fost nu doar consecinţa talentului, ci şi a unor inedite, în epocă, strategii de marketing. Sarah Bernhardt face turnee în America, unde se „comercializează“ şi profită de soclul mitologic parizian ale cărui efecte sînt multiplicate în oraşele provinciale pe care le străbate jucînd Fedra sau Hamlet. Wilde, la rîndul său, se consacră unui ciclu de conferinţe de aproape un an tot în America, cutie de rezonanţă, dar şi sursă financiară. Virtuţile actriţei şi cele ale scriitorului capătă o dimensiune diferită graţie Americii, unde se duc pentru a reveni apoi „aureolaţi“ şi economic „asiguraţi“. Ei sînt înrudiţi, ceea ce, din prima sală, expoziţia atestă. Mai tîrziu, înrudirea se confirmă, căci Wilde scrie Salomé, capodopera sa, pentru Sarah Bernhardt, care nu o va putea juca pentru că e interzisă de cenzura britanică. O înfrîngere comună… pînă şi miturile sînt rănite. Wilde, la sfîrşit, va fi chiar distrus.

Sarah Bernhardt se înconjura de crini albi şi, cînd va veni să o întîlnească la Paris, Gabrielle d’An­nun­zio, un alt artist-star, a­so­ciat a­ce­le­iaşi comunităţi, îi va oferi un imens buchet de crini albi, buchet „d’annunzian“, va afirma el cu un orgoliu asumat. ­Wilde, la rîndul său, odată cu zorii celebrităţii ce i se deschid, îşi va orna apartamentul cu crini albi… De unde provine această atracţie? – m-am întrebat. De la prerafaeliți, indiscutabil, de la Dante Gabriel Rossetti, pe ale cărui pînze se expune generalizat această floare regală, de prestigiu, crinul. El va servi drept emblemă artiştilor ce-şi cultivă „aura“ ca un semn distinctiv la sfîrşit de secol. Cu ei nu începe ceva, ci dimpotrivă, se termină. Ei strălucesc fără ereditate.

Pe pereţii expoziţiei Wilde i se expun celebrele aforisme, derutante, dar nu radicale, gîndiri splendide ca piruetele unui balet clasic, gîndiri ivite din graţia unei inteligenţe ludice şi melancolice. „Să trăieşti e lucrul cel mai rar pe lume, majoritatea oamenilor se mulţumesc să existe“, „Cînd Zeii vor să ne pedepsească, ei ne satisfac dorinţele“, „Ador teatrul, e incredibil mai adevărat decît viaţa“, „Publicul e dotat cu o generozitate fără de margini, el iartă totul în afară de geniu“, „Să te iubeşti pe tine însuţi implică să te angajezi într-o frumoasă istorie de dragoste care va dura toată viaţa“ şi celebra definiţie „Să spună lucruri frumoase şi false este adevăratul scop al artei“… Oscar Wilde e un manierist ieşit din comun, un prizonier al jocului, un adversar al seriosului şi al plictisului. De aceea îi va mărturisi lui André Gide, care-i notează fraza mitică: „Eu mi-am manifestat geniul în viaţă, iar în artă doar talentul“. Aceasta i însăşi definiţia mondenităţii… jocul de artificii sociale şi succesul imediat, clipa improvizată şi nu opera îndelung preparată. Wilde e rapid!

Wilde are gustul seducţiei imediat e­xer­sat. În numele a ceea ce caută să păstreze mai presus de orice: tinereţea. Îi descoperim aici scrisorile precipitate unde combină cuvintele şi imaginile, fotografiile, unde, narcisic, îşi afirmă splendoarea, dar mai ales paginile a ceea ce rămîne capodopera sa, Portretul lui Dorian Gray. El a scris piese de teatru, eseuri, a jucat pe „scena lumii“, dar în Portret… s-a dezvăluit. Preocupat de tinereţea eternă ca un Faust modern, un alter ego al său, Dorian Gray nu se răscumpără la capăt de drum asemeni personajului goethean, ci dimpotrivă, se confruntă cu eşecul iluziei şi cu teribila sa prăbuşire. Tînărul, ca într-o „vanitate“, îşi descoperă în faţa oglinzii grimasa ridurilor ce i brăzdează dramatic obrajii artificial prezervaţi. A doua zi, la Studio des Champs Elysées, vedeam Portretul… și mă întristam. Dar mă şi reconfortam: iată destinul înşelătoriilor. În viaţă, în lume, adevărul, pînă la urmă, se arată. E ceea ce mai îndrăznim să credem…

Oscar Wilde, în ultima parte a vieţii, a beneficiat şi de oprobriul social care i-a acordat o dimensiune ce-i părea străină: aceea de artist maudit. Închis la puşcăria din Reading pentru motive de homosexualitate, el se va revela diferit cînd va scrie de acolo o lungă scrisoare ce va căpăta o dimensiune testamentară, De profundis, şi apoi celebrul ultim poem Balada din carcera de la Reading. Cînd „organele-s sfărîmate“, un alt Wilde se revela, întunecat şi întristat, de nerecunoscut. El însă nu va supravieţui încercării şi, revenit în Franţa, va muri curînd, într-un hotel din strada Les Beaux-Arts, prin faţa căruia trec adesea. Acolo, Borges îşi avea o cameră rezervată şi Wilde s-a stins. „E mort nu departe de noi…“ va scrie Camus.

Baudelaire e prezentat din perspectiva criticului de artă inspirat care a fost. Expoziția „Ochiul lui Baudelaire“ reuneşte comentarii şi artişti pe care poetul i-a frecventat, detestat sau admirat. Diderot, expert în arta plastică, l-a precedat, dar filozoful privilegia mai degrabă dimensiunea morală a motivului, în timp ce Baudelaire, precursor al modernităţii, comentează organizarea pînzei şi ineditul paletei unor artişti atît de diverşi ca Delacroix sau Ingres, dar, subtil, cultiva o dimensiune poetică de care, din fericire, nu se poate disocia. Ecoul celebrelor ­Fleurs du mal ne parvine ca o reverberaţie secretă, îndepărtată. Dacă Wilde nu vorbeşte decît despre el, Baudelaire vorbeşte despre alţii fără a se uita pe sine. Cu Wilde se termină un secol, cu Baudelaire se anunţă un altul.

Între ei, Cehov, pe care-l regăsesc la Paris, la Bruxelles… Un Cehov familiar şi dinamic, ritmat, accelerat, ca şi cum ceea ce e sfîşietor nu e lentoarea finalului, ci precipitarea lui. Unchiul Vania, mai ales cel pus în scenă de Christophe Sermet, la Bruxelles, produce un sentiment violent de durere, de panică şi sfîşiere. Într-un fel de bistrou modern, cu o tejghea imensă şi pereţi din panouri de lemn prefabricat, se desfăşoară elegia acestor existenţe lipsite de altă perspectivă decît cea a eroziunii speranţelor şi iminenţa înfrîngerii. Privesc, ascult aceste vorbe ale unor eroi de ieri şi de azi – iată „străinii“ noştri! Scena e marcată de o buturugă imensă, repetitiv spartă cu un topor, de parcă personajele ar asimila-o unei vieţi brutale a cărei enigmă le scapă, dar împotriva căreia se revoltă. Un andante doloroso… cum indică uneori un contemporan, Brahms.

Cehov e al treilea termen, căci cu el, totodată, se sfîrşește secolul al XIX-lea şi iminenţa celui următor se impune. El ne e îndepărtat şi apropiat. Această ambiguitate îl defineşte şi îi explică frecventa prezenţă pe scenele moderne, el e de atunci şi de acum. O răscruce de timpuri.

Secolul XX, secol scurt, fără melancolie, se va termina odată cu căderea Zidului de la Berlin. Altă istorie, alte vremuri. Dar Cioran spunea: „Mie îmi place sfîrşitul în toate“. 

George Banu este critic de teatru.