Sfîrșitul, cel de-al treilea roman al scriitorului maghiar Attila Bartis, a apărut recent în ediție românească la Editura Polirom, în traducerea lui Marius Tabacu. Bartis are mulți admiratori în România. La această carte, scriitorul a lucrat cincisprezece ani. E un roman impresionant, în care istoria mare și cea indivi­duală devin două cîmpuri de luptă pentru personaje. L-am întrebat pe scriitorul maghiar ce înseamnă stilul și ce se poate recupera și schimba prin scris.

 

Am văzut de curînd o fotografie. Sînteți pe stradă, cu cîinele în lesă, și treceți prin dreptul unei librării care are în vitrină cea mai recentă carte a dumneavoastră, Sfîrșitul, care are pe copertă un tablou cu un cîine negru. E această tehnică a suprapunerilor, dintre realitatea imediată și cea îndepărată/visată, o formulă auctorială?

Eu nu aș numi-o formulă, în artă nu prea există formule. Aș spune chiar că arta se termină acolo unde încep formulele. Fotografia aceasta este de fapt rezultatul celei mai banale idei, dar chiar dacă ceva este banal, în viața unui om poate deveni foarte important din punct de vedere afectiv.

Am simțit mereu ochiul fotografului în romanele dumneavoastră. Dar în Sfîrșitul aș zice că lumea pare decupată în fotograme. Poate scriitorul să-l concureze la alt nivel pe fotograf și să ajungă să capteze exact ce nu se vede?

Fotografia și textul funcționează atît de diferit încît ar fi păcat să facem o comparație între ele sau să punem mai presus unul față de cealălt. Tocmai datorită incomensurabilei diferențe dintre cele două modalități de exprimare am nevoie de ambele, atît de cea verbală, cît și de cea vizuală. Dar pentru că le practic pe amîndouă, este normal ca ele două să se influențeze reciproc. Ca textul să aibă o forță imagistică puternică, iar în cazul fotografiilor să existe o narațiune.

Am citit cărțile dumneavoastră în ordinea traducerii lor în română: Tihna, apoi Plimbarea. Temperatura textului și atmosfera s-au schimbat, dar rămîne un aer care le leagă pe toate trei. Ce înseamnă stilul pentru dumneavostră?

Stilul este o formă fără conținut, ceea ce în sine nu m-a interesat niciodată. Stilul mă preocupă exclusiv din momentul în care am ceva de spus. La prima vedere, stilul este ca o semnătură. Prin stil pot să fac conexiunea între operă și persoană, epocă, geografie. Se manifestă o aspirație, o dorință foarte puternică, în special în culturile individualiste, ca autorul să poată fi recunoscut după caracteristicile stilistice ale operei sale. Ceea ce rezultă este mult manierism. Transpirăm să creăm ceva ce este indiscutabil numai al nostru. Textul însă va fi al nostru și atunci cînd nu ne zbatem crîncen. Nu avem de ales, căci fiecare cuvînt, fiecare idee, fiecare culoare și fiecare formă se naște în noi. Viața, povestea trece prin noi, noi sîntem prezenți în fiecare cuvînt. În puterea acestui stil cred eu mult mai mult decît în ceea ce născocește omul cu sudoare.

Ați lucrat mulți ani la Sfîrșitul. Ca și cînd felul aluvionar în care se construiește memoria personajului dumneavoastră ar fi avut nevoie și de o durată obiectivă. Cum ați scris romanul ăsta? Ce a fost diferit față de celelalte?

Este adevărat, a durat mult scrierea acestui roman, aproape cincisprezece ani. Pe de altă parte, cel puțin trei pătrimi din carte, deci cea mai mare parte a cărții în forma actuală, au fost scrise în decursul unui an. Recunosc, nu s-ar fi putut întîmpla asta dacă n-aș fi muncit în cei cincisprezece ani anteriori. Dar nu se pune neapărat problema tehnicii scrisului, în multe cazuri însăși viața își spune cuvîntul în nașterea unui text. Sau moartea. În cazul de față, moartea tatălui meu. Chiar dacă Sfîrșitul nu este roman autobiografic, am o comuniune afectivă de netăgăduit cu fiecare frază a romanului, așa că după moartea tatălui meu a trebuit să o iau de la capăt.

Există o violență surdă în cărțile dumneavoastră. Istoria mare și cea individuală devin două cîmpuri de luptă pentru personajele dumneavoastră. Una o condiționează pe alta. Destinele sînt făcute din înfrîngeri și supraviețuiri. Cum se salvează această umanitate din cărțile dumneavoastră?

Cred că în roman există exact atîta violență și tensiune cît există și în viață. Poate chiar mai puțină. Nu-i o bucurie mare, dar așa funcționează omul. După ce omul a tot acumulat timp de două milioane de ani, datorită spiritului nostru am ajuns în vîrful lanțului trofic, să fim ultima verigă. Nu a trecut însă mult timp de cînd acest lucru s-a întîmplat. Cu doar zece-cincisprezece mii de ani în urmă. Și de atunci sîntem înspăimîntați de ideea că am putea pierde această poziție. Nu sînt clarvăzător și nu cred necondiționat în futurologie, dar nu prevăd încă cincisprezece mii de ani pentru umanitate. Adică nu e sigur că se va autosalva pentru viitorul îndepărtat.

Cînd vorbeați despre relația mamă-fiu din Tihna, spuneați că n-are un filon autobiografic, pentru că în biografia dumneavoastră e alt scenariu. În Sfîrșitul recuperați acest episod, al pierderii timpurii a mamei?

Aș vrea să clarific noțiunea de autobiografie. Se consideră autobiografie un text dacă în baza lui se poate reconstitui cîtuși de puțin viața unui om. În baza cărților mele nimeni nu ar putea să-mi scrie biografia la nici un nivel. Acest lucru însă nu înseamnă că aceste texte nu sînt personale. Însă caracterul personal nu este egal cu caracterul autobiografic, cele două noțiuni nu sînt sinonime. Fiecare text conține elemente, întîmplări legate de viața mea. Acestea mă ajută să creez o lume care mă atinge afectiv în întregimea ei. Nu pot lucra altfel. Dar elementele autobiografice nu au nici un alt rol. Da, imaginea mamei din Sfîrșitul este mult mai aproape de imaginea mea reală despre mama decît cea din Tihna. Dar ambele sînt scrise de mine.

Ce ați reușit să recuperați și să schimbați prin scris din istoria personală?

Este foarte greu de spus. Un lucru este sigur: scrisul este o muncă de cercetare. Un text nou nu este nou doar pentru cititor, multe lucruri îl surprind în aceeași măsură și pe scriitor. Ceea ce scrie el îl afectează în aceeași măsură precum îl afectează pe cititor. După terminarea cărții devine alt om, nu mai este același care se așezase odinioară la masa de scris. Constat că lucrurile nu stau așa dacă omul nu cercetează, ci pur și simplu utilizează ceea ce știa din start – atunci textul este gol, nu trezește interesul. Dacă pe mine ca scriitor nu mă afectează o propoziție, cum să-l afecteze pe cititor? Dar ce înseamnă acest efect, în totalitatea sa, este aproape imposibil de spus.

Cum credeți că ar fi arătat destinul dumneavoastră dacă ați fi rămas la Tîrgu Mureș?

Dacă acceptăm existența efectului fluturelui și dacă în fizică poate fi adevărat enunțul potrivit căruia o bătaie din aripă a unui fluture poate provoca un uragan la celălalt capăt al lumii, cam așa este și cu viața unui om. Așa că putem considera a fi o imensă grație faptul că la această întrebare nu știm răspunsul. La fel cum niciodată nu vom afla dacă vreun fluture a generat vreodată în realitate un uragan sau nu, dar știm că există șansa. Dac-am fi siguri de acest lucru, am extermina toți fluturii. Tot așa n-am să pot ști niciodată ce s-ar fi întîmplat dac-aș fi rămas la Tîrgu Mureș. Poate că Uniunea Sovietică nu s-ar fi destrămat încă. Poate că m-aș fi oprit din scris. Poate că cineva ar fi înființat un oraș în Antarctida. Un lucru știu sigur: această carte nu s-ar fi scris niciodată și nu ar fi fost publicată acum în traducere românească. 

traducere din limba maghiară de Bára HAJNAL

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Cosmin Bumbuţ

****

„Cînd încerc să sap pînă la rădăcini, îmi dau seama că Mama, Tata, Hitler, Stalin şi Imolka au decis sensul vieţii mele. Cu toate că, în afară de Imolka, toţi am păţit la fel. Şi desigur că fiecare îşi are Imolka lui. Nu văd nici un motiv ca, rememorîndu-mi propria viaţă, să mă apuc să inventez pentru familia mea o istorie măreaţă. N-aşfi în stare s-o fac şi nici n-aş avea cu ce. Nu mai pot să-i întreb nimic nici pe Mama, nici pe Tata şi nu m-am întîlnit niciodată cu vreunul din bunicii mei. Iar motivaţia îmi lipseşte, pentru că povestea familiei mele nu este una aparte, nu e ieşită din comun, ci se înscrie, cu toate individualităţile sale, în prototipul familiilor ungureşti. Sau poate chiar în cel al familiilor neevreieşti din clasa de mijloc din Europa Centrală. De altfel, sînt convins că şi poveştile familiilor evreieşti sînt destul de asemănătoare. Exceptînd ceea ce nu se poate excepta.

Dar există în familia mea cîteva episoade pe care eu le consider importante. Care se repetă la nesfîrşit, ca şirurile de la tricotaj – unul pe faţă, unul pe dos. Numai că importanţa lor nu constă doar în faptul că se repetă, ci în perfidia cu care rămîn ascunse zeci de ani, de parcă nici n-ar fi existat. Tata nu şi-a dat seama niciodată, iar mie mi-au trebuit treizeci de ani ca să observ că trăim în aceeaşi locuinţă ferindu-ne unul de celălalt, la fel cum se ferea pe vremuri Tata de bunicul meu. Şi cum se ferea bunicul de străbunicul meu.

Dar bineînţeles că există şi poveşti cărora nu le găsesc nici un corespondent, ci pur şi simplu le îndrăgesc. Cum ar fi, de pildă, aceea că bunica dinspre mamă a înnebunit şi a dormit ani la rînd.

Sau că străbunica dinspre tată şi-a pierdut minţile şi a început să care în casă hălci întregi din stîrvuri de cal.“

(fragment din romanul Sfîrșitul)