Ne-am cunoscut în 2007, la Pécs, cînd eu venisem la Tîrgul de Carte de la Budapesta, în cadrul programului European First Novel. V-am vizitat atunci la Editura Jelenkor. Traduseserăți deja autori români. Ce s-a schimbat de atunci? Și, mai ales, cum?

Îmi aduc foarte bine aminte cînd ai venit la Pécs. Orașul cîștigase titlul de Capitală Culturală Europeană 2010 și Editura Jelenkor pregătise mai multe programe literare. Editura s-a născut în redacția revistei literare cu aceeași nume, care, și înainte de 1989, era deja bine cunoscută și apreciată ca un „atelier“ literar contemporan unde au apărut scriitori maghiari care nu erau chiar bine văzuți de puterea politică (în ciuda faptului că era organul cultural al județului), de exemplu Miklós Mészöly, Péter Nádas sau Péter Esterházy. În ’93, editura s-a separat de redacție și a devenit independentă. Și-a propus să aibă un program literar mult mai larg, care să integreze literatura contemporană maghiară în­tr un context cultural european. Cu această idee a pornit colecția „Mică Europa“ și ea se focusa pe literaturile contemporane din țările vecine cu Ungaria și din țările mai mici din Europa Occidentală. Am început să colaborăm cu edituri și redacții din țările vecine, cu autorii noștri am participat la tîrguri de cărți și la diferite evenimente culturale în Occident și în Balcani. Era o perioadă foarte fructuoasă, cu toate că editura a avut tot timpul probleme financiare. Fără librării și o rețea de distribuție, nu reușeam, doar din vînzări, să depășim limita critică. Din punct de vedere financiar, editura era ca o livadă care înflorea, dar nu rodea. Lettre Internationale în limba maghiară, redactată de Eva Karádi și publicată de Editura Jelenkor, a jucat un rol important în înnoirea și lărgirea relațiilor literare.

Am făcut această mică istorie ca să înțelegeți cum a devenit literatura română contemporană un element important în programul Editurii Jelenkor. Atunci cînd ne-ai vizitat la Pécs, eu încă nu tradusesem multe cărți, dar erau mai multe volume românești pe biroul meu. Citeam mult ca să fiu la curent, jucam cu pasiune rolul lectorului voluntar de literatură română Anamaria Pop, ca un agent dublu pentru literatura română și maghiară, m-a aprovizionat cu cărți românești și a primit de la mine cărți maghiare. Făcusem înainte cîteva traduceri brute, niște piese de teatru, versuri și eseuri, dar nu mă gîndisem serios la traducere. Am tradus doar De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu și Sînt o babă comunistă de Dan Lungu, dar habar n-aveam cum au ieșit. Știam numai că traducerea literară nu este echivalentă cu traducerea filologică, textul trebuie să sune fireasc în cealaltă limbă. Am făcut și eu cîteva încercări. Editura a avut un traducător excelent de română, pe poetul și scriitorul László Csiki, primul traducător și al lui Cărtărescu, care a trăit o perioadă în București, cunoștea foarte bine și limba, și mediul, și literatura română.

De fapt, profesiunea de traducător de la László Csiki am moștenit-o. Și este o moștenire foarte prețioasă, n-am voie s o risipesc. În 2008, după moartea lui ­Csiki, am fost solicitată de Editura Europa să traduc Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu. A însemnat o mare provocare profesională și cred că de-abia atunci am reușit să trec bariera complexului de inferioritate, pentru că am simțit pentru prima oară și foarte puternic că traducerea literară este profesia cea mai apropiată de profesia mea originală, adică de actorie. Textul se filtrează prin mine, se transformă și redevine viu în limba mea maternă. Adică este vorba despre o interpretare profundă. Această descoperire m-a fascinat și am început să traduc în mod regulat și, întotdeauna, cu mare plăcere.

Criza economică-financiară din 2008 a avut efecte foarte neplăcute în viața editorială din Ungaria. Vînzările au scăzut, datoriile au crescut, și cînd Pécs a devenit, într-adevăr, Capitală Culturală, nu mai erau surse pentru finanțare, programele s-au blocat, autorii erau nemulțumiți, iar fondatorul Gábor Csordás a încercat să-și vîndă editura. Dar cui? Pînă la urmă, după foarte multe negocieri cu diferite edituri, distribuitori și consorțiuri, după a 20-a aniversare ca editură independentă, în 2013, Editura Jelenkor a fost vîndută. Nu mai putea să funcționeze ca un atelier, făcut din pasiune. Și iarăși s a dovedit că exigența și calitatea rămîn elementele cele mai valoroase pe piața culturală. Editura a fost cumpărată de Compania Libri, o firmă de librării reorganizată și devenită foarte importantă, cu un director tînăr, perseverent și devotat, cu o cultură literară amplă, Sárközy Bence. Pînă atunci mai cumpărase mai multe edituri de calitate, avea o rețea de distribuție în întreaga țară, un sediu elegant în centrul Capitalei, cu redactori și editori profesioniști, și cu o bază materială sigură. Autorii au avut noroc, editura și-a păstrat nu numai numele Jelenkor, dar și programul inițial și autorii editurii, ceea ce a însemnat o mare satisfacție pentru toți. Redactora-șefă a editurii, ­Boglarka Nagy, a început cariera de editor la Editura Jelenkor din Pécs, ceea ce înseamnă că putem vorbi despre o continuitate. Și, în sfîrșit, de peste tot, Péter Nádas și alți scriitori porniți din Pécs zîmbesc acum de pe niște afișe uriașe.

În 2011, din motive familiale, a trebuit să mă întorc acasă, la Tîrgu Mureș, ca să le îngrijesc pe mama și pe mătușa mea, de 85 și de 90 de ani. Pentru o perioadă de șapte ani m-am restabilit în Tîrgu Mureș. În această perioadă am tradus, într-adevăr, foarte mult. Cu ajutorul literaturii române m-am consolat și am reușit să supraviețuiesc celor mai mari pierderi din viața mea. Cu recunoștință mă gîndesc la opere și la autori traduși în aceast timp. Printre altele, am tradus Provizorat de Gabriela Adameșteanu, Întoarcerea huliganului și Vizuina de Norman Manea, Cruciada copiilor de Florina Ilis, Orbitor I-II-III de Mircea Cărtărescu, Parcursul de Mariana Gor­czyca, Medgidia, orașul de apoi de Cristian Teodorescu, Viața începe vineri de Ioana Pârvulescu, Vîrstele jocului de Claudiu M. Florian, Fetița care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu și ultima a fost cartea ta, Omoară-mă!

Periodic văd cifre/statistici în care consumul de carte în Ungaria (raportat la numărul de locuitori) e mult mai mare decît în România. Cum se simte asta pe piața editorială? Și cum „creșteți“ cititori?

Se spune că iarba vecinului întotdeauna ți se pare mai verde! Eu nu cunosc statistici, s-ar putea ca vînzările în Ungaria să arate cifre mai bune, nu știu. Dar mie, la FILIT, la Cărturești în București sau la Două Bufnițe din Timișoara mi se pare că literatura în România are foarte mare prestigiu, mai mare decît în Ungaria. Nu știu dacă cifrele vorbesc și despre calitate, despre ce fel de cărți apar. Părerea mea este că, în general, consumul de carte ține de educație și de școală, nu numai de cifre de vînzări. La liceu nici eu nu aveam bani pentru cărți și, totuși, cred că atunci am citit cel mai mult. În biblio­teca comunală găseam toate cărțile importante, clasici români, maghiari, ruși, francezi, englezi și în traduceri excelente, și am avut profesori de literatură foarte buni.

De cîteva ori am participat la Atelierele pentru traducători de la Ipotești, organizate de FILIT, și am avut ocazia să ne întîlnim cu profesori de literatură și elevi de liceu din Iași, Botoșani, Suceava. M a impresionat tare mult cît de pregătiți și curioși sînt elevii, cît de mult citesc și ce profesori devotați se ocupă cu literatura, chiar și în provincie și în părțile mai îndepărtate. Cartea este scumpă, nu toți își permit s-o cumpere, iar dacă devine o necesitate vitală de fiecare zi poate să schimbe împrejurările mult mai mult decît averea propriu-zisă. De exemplu, asta am văzut la Iași. „Creșterea“ cititorilor noi începe de la școală primară.

Cum vi se pare că a evoluat piața de carte în ultimii zece ani?

Cred că a evoluat foarte mult. În Ungaria, la Budapesta, dar și în alte orașe, sînt librării imense, cu zeci de mii de cărți, cu coperte cochete, elegante, există o competiție și un „dumping“ de cărți. E greu să alegi! Și nu prea sînt recomandări corespunzătoare. Acum au apărut e-book-uri și audiobook-uri – cu prețuri rezonabile. Însă viața s-a accelerat în mod exagerat, și părerea mea este că accelerația nu este deloc avantajoasă pentru cultură, mai ales pentru literatură. Cititul și scrisul – în general, orice artă – necesită timp, relaxare, contemplare, o altă atitudine decît toate celelalte activități. Un Război și pace sau un Orbitor nu se citesc repede, în felul acesta nici nu are sens. Timpul este foarte prețios și de aceea consumul de cărți a devenit pur și simplu un lux. Dar un lux foarte valoros și deloc lăudăros – fără orgoliu. Un lux spiritual.

Dar interesul pentru literatura română?

Mie mi se pare că, în Ungaria, interesul pentru literatura română în ultimii ani a crescut concomitent cu succesul filmului și teatrului românesc. Problema este că aparițiile sînt ocazionale, depind de candidaturi, de gustul editorului și al traducătorului, este dificil să plasezi cărțile într-un context cultural universal sau european mai vast. Sînt cîteva edituri care se ocupă în mod consecvent cu literatura română, participă la candidaturi europene cu programe ample și cu oferte variante. De exemplu, Editura L’Harmattan din Ungaria are o colecție de literatură contemporană europeană foarte elegantă, numită „Undeva în Europa“, în cadrul căreia a apărut și volumul II din Orbitor (primul a apărut mult mai în urmă, la Editura Jelenkor de altădată, în traducerea lui László Csiki) și sper că în curînd va apărea și volumul III. La edituri ca Noran Libro, Vince, Pont, Scolar, Magvetö, aproape în fiecare an apare cîte o carte românească. Aceste edituri de calitate fără surse financiare n-au cum să-și acopere cheltuielile editoriale și de multe ori – nu de bunăvoie! – renunță la cărți care nu sînt sprijinite de ICR sau de Uniunea Europeană. E păcat că nu există o colaborare permanentă și reciprocă între editorii români și maghiari și pentru finanțări comune, și că relațiile editoriale sînt în­tîmplătoare.

Se publică literatură maghiară contemporană la noi. Attila Bartis e un autor cunoscut și care are un public al lui, de exemplu. Vi se pare că e bine reprezentată, că s-au tradus titlurile/autorii care contează?

Mă bucur pentru succesul lui Attila Bartis în România, este un scriitor cunoscut și apreciat și în Ungaria, ca și György Dragomán, dar cred că totuși literatura maghiară contemporană nu este deloc bine reprezentată în România, aici sînt lipsuri serioase. Ádám Bodor are o singură carte tradusă, dar nu știu dacă este și cunoscut, cu toate că este un scriitor foarte important. Mulți scriitori de un nivel literar incontestabil nu sînt traduși deloc. De exemplu, György Spiro sau Miklós Mészöly. Recunosc că limba maghiară este o limbă grea, nu seamănă cu nici o limbă vecină, însă are o literatură foarte bogată și interesantă. Într-un oraș de pe lîngă Balaton, la Füred, există o casă frumoasă pentru traducători străini, sînt diferite burse, iar la Pécs există un apartament pentru rezidență.

M-am convins de mai multe ori că relațiile personale între scriitori sînt foarte importante. Scriitorii și traducătorii alcătuiesc peste tot o gașcă tainică, ei sînt niște singuratici vulnerabili care se înțeleg între ei și se unesc pentru scopuri nobile și universale. Și, de fapt, literatura – fie că o scrii, o citești, o traduci ori o interpretezi – înseamnă o prietenie familială între oameni străini și necunoscuți.

Pe Mircea Cărtărescu l-ați tradus încă din 2007. Ce le atrage atenția editorilor unguri în cazul autorilor români? Există niște trend-uri?

Inițial, cînd ne pregătiserăm cu programul editorial pentru evenimentele de Capitală Culturală Europeană, am pornit o mică colecție cu volume de proză sau proză scurtă din diferite țări, cu autori importanți din aceeași generație. Primele volume erau De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, un volum al scriitorului belgian Brusselmans și unul de László Márton din Ungaria. Numele colecției a fost „Carte pentru călătorie“, cîte un volum de la fiecare autor care s ar fi putut citi în trenul accelerat între Budapesta și Pécs – spre o Capitală Europeană! Cu ani în urmă apăruseră deja Nostalgia și primul volum din Orbitor în traducerea lui László Csiki, la care am lucrat ca redactor și am discutat mult despre această proză interesantă și atît de diferită de literatura noastră. M-a tentat pur și simplu, am fost curioasă cum sună ungurește în traducerea mea. Îl știam deja pe Cărtărescu, dar ca poet, cînd în 1996, la Frankfurt, pe raftul Editurii Humanitas, am descoperit Nostalgia. Am început s-o citesc și n-am mai putut să mă despart de ea. În anul următor a și apărut la Jelenkor, și a avut mare succes.

Trend-uri nu prea sînt, dar contează editura originală și apariția anterioară la o editură occidentală renumită. Numele editurii este echivalent cu marca scriitorului, și de multe ori editura joacă și rolul agenției literare. De aceea zic eu că colaborările între edituri sînt foarte importante și utile. Precum și întîlnirile organizate și atelierele pentru traducători, unde discutăm probleme practice legate de traducerile noastre, facem recomandări, oferte, circulă informații între noi. Eu am învățat foarte mult de la colegii mei traducători, ei cu toții sînt niște oameni excepționali. Și, cîteodată, chiar este miraculos cum ajungem noi, traducători din țări diferite, la aceiași autori, la aceleași opere și de multe ori la aceleași concluzii.

Care sînt autorii din portofoliul dvs.? Și ce urmează?

Acum lucrez la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. Nu știu cînd va apărea și o invidiez tare mult pe Antónia Escandell Tur, traducătoarea catalană, cu care am discutat mult la Ipotești despre cartea asta minunată și pe care deja a reușit s-o publice la Barcelona. Aș mai dori să traduc Pe cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu, aș dori să traduc Matei Vișniec.

Cît a influențat situația politică din Ungaria ce se întîmplă în zona culturală?

Cred că situația politică totdeauna are o influență puternică asupra vieții culturale. Puterea, pentru succese politice sau interese economice, mereu încearcă să manipuleze cetățenii și prin cultură. Dar și politica necesită o anumită cultură, și ea aparține culturii generale a unei țări. În țările postcomuniste, oamenii nu sînt încă obișnuiți cu responsabilitatea personală, le place mai mult să fie conduși de o putere mai puternică decît de ei înșiși. Însă cultura umană universală, după părerea mea, este mai presus de politica actuală, de mici incidente ocazionale.

N-aș vrea să fiu patetică, dar sînt convinsă că și cultura și literatura adevărată se bazează pe libertate, încredere și respect față de om, adică reprezintă conștiința vie a unei societăți. Cu alte cuvinte, literatura de calitate e întotdeauna în stare să repare lucrurile stricate/distruse de politică. 

a consemnat Ana Maria SANDU