Pe tărîmul vorbelor epocale, „cîștigă“ de multe ori forța și paradoxul unui mesaj, mai curînd decît moralitatea lui. „Nu am venit să aduc pacea, ci sabia“ – cuvintele rostite de nimeni altul decît Iisus – au parcă mai multă vigoare ca veterotestamentarul „Să nu ucizi“. Sper să fiu corect înțeleasă: mai multă vigoare din punct de vedere artistic. Să nu ne gîndim aici la criminali înrăiți sau la spirite belicoase – Iisus nu voia, desigur, să spună că astfel de inși simt vreo chemare pentru Împărăția cerului. Mesajul său are forță pentru că lovește direct și neașteptat „în plexul solar“. Nu întîmplător și scriitorul Henry Miller îl include admirativ în a sa „Scrisoare deschisă către suprarealiștii de pretutindeni“. Iisus voia să spună, probabil, că viața și spiritualitatea respiră cel mai deplin prin paradox. Or, paradoxul nu e deloc aseptic sau moralizator. Cam așa vorbea, de fapt, Iisus. Faimoasa „Predică de pe munte“ nu seamănă deloc cu predicile tărăgănate, cuvioase, definitiv plictisitoare pe care le auzim în multe biserici. „Fericiți cei săraci cu duhul… fericiți cei blînzi… fericiți cei curați cu inima… fericiți cei ce flămînzesc și însetează după dreptate“. Iisus enumeră aici un șir de paradoxuri – nimic previzibil și ușor de codificat în rețete de mîntuire. Cu geniul său artistic, profund umanitar și esențialmente răzvrătit, acest rege din altă lume ne spune așadar că spiritul uman, la fel ca spiritul divin, nu poate fi atins decît prin forța misterului, care, în comunicarea logic-discursivă folosită de obicei între oameni, se traduce prin paradox. Altfel, „litera e moartă“. Iisus se revoltă împotriva tiraniei cuvintelor ce poartă cu ele convențiile care îi defavorizează pe cei slabi. În acest sens, Iisus este și primul poet suprarealist.

Acum cîțiva ani, scriam în Observator cultural un articol intitulat „Pornografia ca act de rebeliune în literatura avangardistă“, pornind de la ultimul capitol al eruditei lucrări a lui Andrei Oișteanu, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură (Polirom, 2016), dedicat chiar acestui fenomen. Recitind mai recent articolul, am observat că, deși am încercat să le „fac dreptate“ poeților suprarealiști români Geo Bogza, H. Bonciu, Gherasim Luca, Aurel Baranga et alii, pe urmele exegezei lui Andrei Oișteanu, sînt destul de frecvente, în textul meu, cuvinte ca „teribilism“, „exhibiționism“, „frondă“, „imaturitate“. Practic, am preluat verdictul lui G. Călinescu de „ambiguitate“, în raport cu perioada rebel-pornografică a tînărului Bogza, cînd acesta încerca să „epateze fetele burgheze“ celebrînd descătușarea erotică a lumpenproletariatului. Și am privit întreg fenomenul rebeliunii pornografice a avangardei literare ca pe o „fază imatură“, de frondă teribilistă, în evoluția unei generații de poeți.

Desigur, Bogza nu a fost singurul scriitor din epocă ce avea să fie condamnat pentru „atentat la bunele moravuri“ – după apariția Poemului invectivă în 1933. De pildă, o versiune necenzurată a romanului Amantul doamnei Chatterley -(Lady Chatterley’s Lover, 1928) al lui David Herbert Lawrence, publicată postum în 1960, avea să fie și ea învinuită penal de obscenitate, deși în final a fost achitată. Romanul autobiografic al lui Henry Miller, Tropicul capricornului (1939), avea să fie interzis în Statele Unite pînă în 1961 din motive similare. Interesant fiind că toți cei trei scriitori, Bogza, Lawrence și Miller, împărtășesc și altceva decît folosirea „limbajului obscen“. Toți trei se opun cu revoltă, prin lucrările lor, unei anumite „tiranii“: tirania morții în viață, a fetișismului înțepenit al unor convenții sociale ce coincide și cu mefiența la adresa claselor „de jos“. Evident, e cam același tip de curent ce a nutrit și mișcarea hippie a anilor ’60. Dar este și ceva în plus, fiind vorba de artă. E o „vitalitate a sîngelui“, hrănită de o forță „arhaică“, aflată la frontiera între vis, animalic și mister, ce se manifestă prin rebeliunea împotriva acestui tip de moarte „civilizată“. În plus, folosirea limbajului care „răsucește măruntaiele“ este și un mijloc de expresie, un mod de a te face înțeles – nu de îngeri, cum explică Miller.

La ora actuală, arta care se mai poate considera „suprarealistă“ este, s-ar putea spune, post-freudiană. Ea a abandonat obsesia eroticului, care era, de fapt, în anii bîntuiți de războaie devastatoare, o descătușare și o afirmare a vieții, și se concentrează asupra unor colaje de elemente psihedelice, fantastice, pop, extramundane etc. De multe ori, în imaginile vizuale „suprarealiste“ de azi întîlnim nostalgice imagini alb-negru și inserții vintage într-un decor futurist, science-fiction, dar și abstractizări ale naturii sau ale cosmosului în culori explozive. Suprarealismul nu și-a părăsit vocația de a-și extrage seva din zona aflată la frontiera dintre vis și realitate, de unde provine adevărata sa creativitate artistică. Dar arta suprarealistă post-freudiană de azi nu mai lovește „în măruntaie“. Paradoxul vine poate acum dintr-un refuz obstinat al prezentului, prin colaje retro-futuriste și din respingerea iluziei (progresiste?) că prezentul ar fi mai bun decît trecutul sau mai puțin bun decît viitorul. Din respingerea iluziei că sacrul ar fi în mod necesar altundeva decît într-o natură desfigurată, plată ori pur și simplu opacă. Arta „suprarealistă“ de azi e străbătută de obsesia necunoscutului și a „viziunii“ misterioase asupra unui cosmos bizar, care se sustrage obstinat familiarului.

Curentul suprarealist inițial, apărut după Primul Război Mondial, a exprimat refuzul multor artiști și poeți de a „lua în tragic“ epoca lor esențialmente tragică. A apărut ca o rebeliune față de un tip insuportabil de realitate, „luată cu asalt“ cu ajutorul subconștientului și visului. Epoca noastră este una a anxietății în fața prezentului hiper-familiar care ne asaltează zilnic prin intermediul știrilor, imaginilor, filmelor „virale“. Aritmia voită a artei suprarealiste de azi cu prezentul îmbracă, nu întîmplător, forma peisajelor străine și a decorurilor futuriste, a colajelor cosmice care încearcă să reinventeze misterul. E o încercare artistică de a „lua cu asalt“ cunoscutul și prozaicul cu forța juxtapunerilor și a extramundanului – aflat nu numai dincolo de spațiul nostru familiar, ci și dincolo de timp și dimensionalitatea obișnuită. Este un tip de artă ivită într-o eră a banalizării informației și a cunoașterii, pe care unii artiști o iau cu asalt cu viziuni „străine“, deși populate uneori cu obiecte familiare. Imaginarul artistic din care se hrănesc acești artiști nu mai e, desigur, încărcat de fantasme erotice. În centru se află stranietatea onirică: ființe dedublate, perechi de picioare compunînd trupuri, animale cu mai multe rînduri de ochi, nori și oglinzi magice, umbre demonice, ființe omenești din care curg flori, munți stîncoși pe o Lună unde sînt răsfirate scaune de plastic. Este o artă irigată tocmai de aparența imposibilității artei într-o epocă atît de prozaică precum a noastră, din care s-ar părea că artiștii sînt evacuați (Henry Miller avea exact aceeași senzație, în vremea lui). „Metoda“ acestei arte, dacă există vreuna, derivă din asumarea conștientă a atitudinii „de contrapunct față de tot ceea ce se petrece astăzi“, cum scria Hermann von Keyserling. Aceasta este atitudinea spirituală din care se poate naște, chiar și azi, o artă rebelă – o artă suprarealistă. 

Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice.

Foto: Salvador Dali, Magritte