De cînd am început să fim vizitați tot mai mult de turiști străini sincer impresionați de frumusețile noastre, a intrat în circuitul vorbelor celebre ale românului care face haz de necaz și expresia „Ce folos că ne-a dat Ăl de Sus de toate, dacă n-avem nemți?“. Gluma asta sună cam amar, fiindcă am avut mulți și-au rămas cam puțini… Și tare mă tem că în curînd o să spunem și „Ce folos că ne-a dat Ăl de Sus de toate, dacă n-avem români?“. E o problemă foarte serioasă aici, care vizează trierea radicală a categoriilor umane: adepții lui „a fi“ și adepții lui „a avea“, atît de bine ilustrată lingvistic în germană prin hazliul joc de cuvinte „Man ist was man isst“ (sîntem ceea ce mîncăm). Am avut norocul să-mi petrec copilăria și la Timișoara, printre șvabi, și la Sibiu, laolaltă cu sașii, unde am urmat patru ani de gimnaziu la Școala Ursulinelor, un ordin catolic cu reprezentanță în toată Europa. Am făcut această paranteză pentru că, deși la început m-am simțit un corp străin, un fel de transplant, curînd, germanii ăștia corecți, disciplinați și destoinici au devenit propria mea familie. Și dacă azi apreciez caracterul drept cea mai mare calitate la un om, lor le‑o datorez. Interesant este că o conviețuire îndelungată cu ei ne-a schimbat și pe noi. Românii ardeleni și bănățeni se deosebesc radical de regățeni, care, la rîndul lor, au preluat bunele și relele altora. Transplanturile astea colorează și primenesc lumea și ar trebui să le încurajăm, nu să le respingem.

Iată, tocmai vin de la Reșița, acest oraș înfloritor cîndva, cînd mai lucram la revista Volk und Kultur și le luam interviuri inginerilor germani de la celebrele uzine siderurgice și metalurgice. Culmea, ei mă rugau să vorbesc românește, că le vine mai la îndemînă. Sincer, nu-mi plăcea această asimilare împinsă la extrem, dar nu era forțată: o istorie comună aplatizează lucrurile oricum. Firea le rămăsese nemțească, și coloana vertebrală, chiar dacă limba simțea efectele unei corcituri. Mă impresionau. Am făcut doar o mică paranteză. Amintirile dau peste noi dacă nu observăm cînd se lasă bariera.

Așadar, Reșița. Cînd vine aprilie și mugurii imenși ai magnoliei de pe Dacia explodează ca o muniție de război, știu că se apropie Zilele literaturii germane de la Reșița sub egida unui impresionant număr de inițiatori, susținători, sprijinitori, de la Ministerul Culturii, Secretariatul General al Guvernului României, Departamentul pentru Relații Interetnice, la care se asociază și Caraș-Severinul și Oravița, și biblioteci, licee, teatre, asociații culturale, evident, sub „oblăduirea“ – de la o vreme îmi sînt mai la îndemînă arhaismele, pe măsură ce invazia neologismelor îmi blochează memoria – Ambasadei Republicii Federale Germania. Ce sînt aceste Zile ale literaturii germane la Reșița, cum să vi le aduc mai aproape? Simt că devin sentimentală și desuetă: „Suflu german pe pămînt românesc“. Joseph Erwin Țigla – cu acest nume și-a făcut puțin de lucru istoria, fiindcă numele de familie e ca o locomotivă căreia i s-au schimbat de‑a lungul timpului unele piese. Probabil că, inițial, Țigla era Ziegler (Cărămidaru) pe vremea cînd nou-veniții își făceau case în care să se așeze poate pentru totdeauna. Țigla este unul dintre cei care s-au așezat pentru totdeauna. El a înțeles să-și dedice viața acestui nucleu de germanitate care a rămas fidel României. El conduce Centrul German de Tineret „Alexandru Tietz“, el scoate revista lunară Deutsche Vortragesreihe Reschitza (Seria de referate germane Reșița). El organizează întîlnirile primăverii reșițene Zilele literaturii germane la Reșița care găzduiesc de ani buni încoace și scriitori minoritari germani din țările învecinate: Serbia, Croația, Ungaria, Slovenia și, bineînțeles, Germania și Austria. Eu am devenit de mult de‑a lor – m-au înfiat. Nu numai fiindcă vorbesc germana, dar cred că am o genă din ADN-ul lor… Apropo, vin și români. M‑am bucurat să-l întîlnesc pe tînărul germanist Dragoste, care a publicat un excelent studiu despre poezia lui Rolf Bossert, dar am regretat să constat că venise de fapt la Reșița numai pentru Rolf Bossert, nu pentru a contribui la animarea acestei mici enclave de viață intelectuală germană care se străduiește să reziste, să se afirme și… reușește.

La actuala ediție, programul a fost foarte variat. Beatrice Ungar, redactor-șef al ziarului Hermannstädter Zeitung, și-a prezentat volumul de interviuri cu Erna Hennicot Schoepges, fost ministru al Culturii și Educației al Luxemburgului, apărut la editura Honterus în 2015, Erfolgsgeschichte mit Folgen. Leseproben einer Seelensverwanschaft (Succesul se succede. Exerciții de lectură ale unei afinități elective). Un dialog care ne aduce mai aproape de Europa. Iată, nemții noștri, ambasadorii noștri. Balthazar Waitz din Timișoara a citit fragmentul de roman Das rote Akkordeon (Acordeonul roșu), surprinzînd, cu un umor nostalgic, un timp trecut în care eram mai mulți. Firește, nelipsite din programul celor trei zile pline au fost, ca de obicei, îmi permit să le numesc „membrele fondatoare“: dr. Annemarie Podlipny-Hehn, scriitoare, pictoriță și conducătoare de cenaclu al tinerelor talente și cea care descrețește toate frunțile, Edith Guip-Cobilanschi, ambele din Timișoara. Un cîștig pentru dezvoltarea proiectelor Forumului German din Reșița este cu siguranță îmbogățirea colectivului cu oaspeți noi din țările învecinate de care am amintit. În sesiunea actuală i-am avut ca oaspeți speciali pe Klaus Christian Olasz, atașat cultural al Ambasadei RFG la București, fost Consul al Timișoarei, și Viceconsulul actual Siegfried Geilhausen, alături de soția sa irlandeză cu nume de roman franțuzesc, Geraldine. Nelipsiți comme d’habitude au fost sibianca Dagmar Dusil, stabilită în Bamberg, ubicuul și plurivalentul scriitor Hans Dama, venit din Austria, Ilse Hehn, scriitoare și pictoriță ale cărei poeme le citeam pe vremuri în Volk und Kultur, acum stabilită în Ulm (Germania), Veronica Haring, scriitoare și pictoriță din Marburg pe Drava, Ales Tacer și Ivan Korponai, scriitori (Slovenia).

În încheierea sesiunii de lecturi și referate s-a lansat nuvela Strania călătorie a lui Peter Gottlieb de cunoscutul scriitor sibian Joachim Wittstock, în care este reluat motivul pierderii umbrei inspirat după celebra povestire a lui Chamisso. Traducerea îmi aparține. Interesante cele două eseuri pe marginea romanului expuse de autor și de traducătoarea sa în completarea nuvelei recent apărute, primul avînd ca temă destinul, al doilea – umbra. O ciudată însoțire tematică absolut întîmplătoare. Ceea ce aduce viață și, evident, variație, în tabloul anual al Zilelor literaturii germane de la Reșița sînt mult așteptatele surprize de o calitate ireproșabilă. Spectacolele de teatru prezentate de cuplul Duo Bastet (Carmen Puchianu și Robert Gabriel Elekes); remarc aici Zilele cotidiene, o adaptare după Frumoasele zile de Beckett, care s-a bucurat de un succes răsunător și în Austria. Nu pot să nu remarc pluritalentul celor doi artiști care realizează totul singuri, fiind și scriitori remarcabili. Anul acesta, Robert Gabriel Elekes a obținut Premiul Național de Poezie pentru debut de la Botoșani.

Clou-ul actualei ediții a fost spectacolul Piesă fără evrei de Julya Rabinowich, a cărui protagonistă, Ramona Olasz, a electrizat sala. Dar și artele plastice sînt nelipsite de la întîlnirile de la Reșița. Anul acesta, scriitoarea slovenă Veronica Haring și-a expus peisajele melancolice care-i trădează poezia. Altă dată, dr. Annemarie Podlipny-Hehn ne-a prezentat o expoziție de tablouri personale și chiar producții lirice din cenaclul tinerilor poeți germani pe care îl conduce. Dar nici muzica nu se lasă mai prejos. De data asta, săptămîna s-a încheiat în acordurile Intermezzo-ului orchestrei Forumului Germanilor Bănățeni din Reșița. Ce bine că au mai rămas nemți în România! Nu numai pentru corectitudinea, punctualitatea și conștiinciozitatea lor, dar mai ales fiindcă mai știu să se bucure de lucrurile mărunte, de frumusețea naturii locului în care s-au născut, de cascade, de mori, de galbenul cîmpurilor de rapiță și al păpădiilor crescute din crăpăturile stîncilor, de dansul popular moștenit din strămoși. Pentru că mai știu să rîdă din te miri ce, chiar și cînd bancul e prost. Nu strîmbă din nas spunînd că totul e kitsch, așa cum fac cei care au devenit citoyens du monde. Ce mult mă întineresc pe mine amintirile din copilărie ale veșnic „tinerei și ferice“ Edith Guip-Cobilanschi! Nu știu ce mi se întîmplă cînd sînt cu ei. Îmi regăsesc uimirea și amintirile nepătate de amprentele mîinilor care numără banii și lasă urme de grăsime pe hărțile lumii, aici, printre nemții ăștia care – ce curios! – continuă să-mi iubească țara pe care și-au însușit-o. Simt asta din ce în ce mai mult. Că mai avem nemți. Unde mai pui că acest Josef Erwin Țigla, care e marele Kapellmeister al grupului german de la Reșița, mi-a dăruit și o diplomă de membru de onoare! Eu n-am nici un merit. Am devenit „de-a lor“ fără să‑mi dau seama. Așa cum te îndrăgostești de cineva. Așa cum în excursiile noastre în fermecătorul Banat montan am nimerit odată, într-un sat, în casa unui inginer bătrîn dintr-o mină. Toate odăile lui erau pline de cristale din măruntaiele pămîntului. Parcă eram în Peștera lui Ali Baba. Ne-a spus să ne punem palma deasupra unui cristal uriaș care acoperea toată masa și să fim atenți dacă simțim ceva. Ne-am supus. Unii n-au simțit nimic. Îmi amintesc că Joachim a spus că simte o căldură ciudată ca o respirație. Am simțit-o și eu. Seara s-a încheiat cu muzică și rîsete. Ne cuprinsese brusc pe toți o stare euforică. Poate tot de la cristalele de mină. Nu pot să uit nici minunile gastronomice ale gospodinelor șvăboaice din Reșița. Mîinile lor albe, rîsul lor molipsitor. Vă mulțumesc că ați rămas aici să mai vorbim unii cu alții, fiindcă eu știu, de la un armean bătrîn, că „în statul de vorbă afli sufletul lumii“.

Nora Iuga este scriitoare și traducătoare.