Alin Vaida este fondatorul festivalului Jazz in the Park, ajuns la ediţia a şasea şi care se desfăşoară între 21 iunie şi 1 iulie la Cluj-Napoca. Programul şi mai multe informaţii despre festival pot fi găsite la www.jazzinthepark.ro.

Ce înseamnă Concursul Internațional Jazz in the Park? Cine/cum se poate înscrie şi cum se va desfăşura concursul propriu-zis? Cine formează juriul?

Concursul este adresat trupelor tinere, trupelor care vor să ia în serios o carieră muzicală sau trupelor care vor să aibă parte de o experiență inedită. Formațiile se pot înscrie online prin completarea unui formular pe website-ul nostru și trimiterea unei probe video cu ei. Nu punem accent pe calitatea filmării, ci mai mult vrem să vedem că ei sînt cei care cîntă ceea ce ne trimit. Din propunerile primite selectăm cele mai bune 15 care vor intra în finala ce se ține la Jazz in the Park și e live cu public. Încercăm să ajutăm cît de mult trupele să participe, motiv pentru care nu există taxă de participare, oferim asistență la transport, cazare și masă pe perioada șederii la Cluj.

Desfășurarea concursului este una aparte. Din 2016, concursul a primit propriul loc: o plajă situată pe malul Someșului, la Cluj. Încap aici cam 4000 de persoane, iar atmosfera e de festival: avem baruri, mîncare, jocuri, multe spații de șezut. Natura contribuie și ea fantastic la decor.

Publicul local vine aici fără să cunoască trupele, dar dornic să le descopere. Cred că asta creează o atmosferă aparte pentru artişti. Sigur, e un concurs, avem un juriu care decide, dar el e format doar din şase persoane. Trupa are în față cîţiva mii de alți „jurați” care sînt dornici să-i vadă. Cred că această curiozitate și receptivitatea scoate ce-i mai bun din ei. De asemenea, noi tratăm această scenă de concurs ca pe celelalte scene de la festival: trupele sînt vedetele. Avem grijă de muzicieni, îi aducem la spaţiul pentru concert, au un backstage amenajat frumos, protocol de artiști în spate. Încercăm să le înlăturăm orice fel de grijă pentru ca ei să poată da ce-i mai bun din ei pe scenă.

Legat de juriu, din dorința de obiectivitate, noi, organizatorii, nu ne băgăm. Avem un reprezentant în juriu, pe Aranka Takacs, managerul concursului, în rest doar externi, pe care încercăm să-i aducem din medii variate, dar toate legate de industria muzicală: un muzician, un jurnalist, un profesor de jazz, un om din industrie, iar anul acesta avem un invitat special din China, care va fi anunțat oficial în curînd.

După patru ediţii ale concursului, ce vi se pare că s-a schimbat în ceea ce priveşte atitudinea/abordarea muzicală a trupelor tinere?

La această întrebare eu nu mă pot gîndi doar la muzică. Fiindcă nu este doar despre asta, dacă vrei să răzbești în industria muzicală. Este și despre ce ești dispus să faci, despre cum vrei să comunici, despre cît timp ești dispus să aloci muzicii. De asemenea, se simte o diferență de abordare muzicală de la țară la țară. Dacă vorbim despre trupele românești, simt tot mai tare că ele încearcă să aducă ceva nou și să iasă de sub stilul clasic de jazz, predat în puținele secții de jazz care există în țară. Iar în prezent sîntem martorii unei renașteri a jazzului, care devine tot mai popular. Mulți muzicieni de jazz, în special în Statele Unite, ajung să compună linii melodice pentru artiști mai comerciali și își lasă acolo influențele. Am fost plăcut surprins să descopăr anul trecut că avem un fel de trupă tribut Robert Glasper la Cluj.

Trupele din Estul Europei (Serbia, Polonia, Ungaria, Bulgaria) aleg să meargă pe stiluri mai puțin comerciale, mai tehnice: avantgarde sau free jazz. Mi se pare un gest de curaj și loialitate față de convingerile lor muzicale să facă asta, fiindcă e clar că aceste genuri tehnice au un public mai restrîns. În rest, artiștii care vin din țările care consumă mai mult jazz își cam respectă trendurile locale.

Legat de abordarea față de concurs, nu pot însă să nu constat că sînt mulți artiști la început de drum care refuză să participe la concurs și preferă contracte mai mici pe celelalte scene ale festivalului. Și îmi pare rău, fiindcă nu putem să onorăm prea mulți artiști pe pozițiile acestea. Concursul ar trebui privit și ca o aventură pentru trupă, dacă nu ca pe o șansă de afirmare. Sigur, riști să nu cîștigi, dar bani sigur nu pierzi deoarece acoperim noi tot, iar dacă cîștigi sau te remarci, ai multe șanse mai departe. Trupa care a cîștigat anul trecut, Antal Gabor Trio, cîntă în 2018 și la noi, și la Jazz TM. O altă trupă care s-a remarcat la concurs pentru vocea solistei, Infusion, a primit vreo nouă concerte de la noi în ultimul an. Încercăm să avem grijă de artiștii noștri.

„Line-up cu de toate”

La această a şasea ediţie, ce s-a păstrat şi ce s-a schimbat la Jazz in the Park?

Festivalul este instrumentul nostru de a ne îndeplini o dublă misiune: implicarea în comunitate și promovarea muzicii de calitate. Una fără cealaltă ne cam trage preșul de sub picioare. Așa că festivalul va avea întotdeauna această abordare. Prin Jazz in the Park avem o voce, prin care putem transmite mesaje, iar cele pe care le transmitem noi sînt: ai grijă de spațiul public, ai grijă de cei din comunitatea ta și, desigur, fii deschis la experiențe noi muzicale.

Festivalul pare lung pentru vizitatori, dar nu e. Pentru cei din afara orașului, ne concentrăm să promovăm ultimele patru zile, cele din Parcul Central, fiindcă ele au cel mai mare appeal turistic. Restul zilelor din festival sînt puternic adresate publicului local, pentru că se leagă mult de viața din Cluj-Napoca. Pentru cei care aleg să petreacă toate cele 11 zile la Cluj în timpul Jazz in the Park cred că va fi o experiență extraordinară, intensă și diversă.

Cum şi cine face selecţia trupelor, care sînt criteriile şi spre ce ideal tinde line-up-ul festivalului?

Dat fiind că am început festivalul ca un grup de inițiativă cu un buget foarte mic, eu am avut de-a lungul timpului toate rolurile posibile. Am făcut selecția trupelor încă de la început și sînt implicat și acum. Însă în 2015 am pornit într-o „aventură” de cunoaștere a industriei Jazz din România. Așa l-am cunoscut pe Dragoș Bâscă, de la Twin Arts. Ne-am întîlnit la București la o poveste care a ajuns să dureze trei ore. Așa ne-am împrietenit. În 2016, el ne-a intermediat venirea lui Hindi Zahra la festival și din 2017 lucrăm împreună la realizarea integrală a line-up-ului. Anul acesta e al doilea an în care facem asta împreună. Această colaborare e foarte plină de recompense. Noi doi sîntem complementari și astfel reușim să facem un line-up complex.

Care sînt cele mai sonore nume de anul acesta de la festival şi care credeţi că vor fi revelaţiile?

Încă nu e anunțat tot line-up-ul, dar deja mi-e greu să numesc doar cîteva. Cred că fiecare concert este o experiență inedită și va avea ceva aparte. Dar fie, voi încerca să numesc doar cîteva. Cred că cele mai sonore nume pentru comunitatea pasionaților de jazz din acest an sînt Richard Bona și Nik Bärtsch. De asemenea, anunțul concertului Afro Cuban All-Stars la gala de deschidere a avut un impact excelent. Vom fi sold-out probabil cu o lună înainte de concert. De asemenea, cred că lumea va fi foarte încîntată și de Fanfara Ciocârlia și The Herbaliser.

Ca revelații, eu cred foarte mult în Alfa Mist, Forq și Gallowstreet. Cea din urmă e o trupă brass din Olanda, cu o energie incredibilă. Deja văd cum oamenii vor dansa în parc cînd ei vor cînta. Pe Alfa Mist l-am descoperit întîmplător. Ascultam ultimul album de la Thundercat, s-a terminat, iar Internetul mi-a pornit automat ca sugestie un album Alfa Mist. După un sfert de oră de ascultare, mi-am dat seama că sună incredibil, dar nu e Thundercat. De asemenea, mai avem un nume de anunțat care va produce o mare bucurie. E din Franța, atît pot zice deocamdată.

 

„Lipsește acoperirea media”

Există în acest moment festivaluri mari de jazz la Bucureşti (Jazz in Church, Green Hours JAZZ Fest), Timişoara, Gărîna, Cluj (Jazz in the Park şi Smida), Braşov (Jazz at Bran Castle) şi altele mai mici în alte oraşe. Cum vedeţi scena de concerte de jazz de la noi? Ce-i lipseşte, ce-i prisosește?

Ca să fiu sincer, eu nu cred că scena de concerte jazz din România este foarte sus. Și nu cred că există foarte multe evenimente cu jazz în Romania (festivaluri sau concerte punctuale). Multe din proiectele de jazz existente nu pot primi mulți oameni sau au adresabilitate doar locală. Festivalurile atrag mai mult public decît concertele în săli și datorită atmosferei specifice festivalurilor sau a locurilor neconvenționale sau cel puțin diferite. În schimb, cred din tot sufletul că scena de jazz poate fi foarte sus. Și sînt pregătit, alături de colegii mei, să luptăm pentru asta și să facem tot ce e cu putință.

În primul rînd, ne lipsește acoperirea media. Foarte puține entități media difuzează sau scriu despre jazz. Toată lumea apreciază muzica, dar nu mulți fac un efort mai mare pentru a o descoperi. Din aceste motive, practic, toți promotorii de jazz depind foarte mult de ce fac ei singuri pentru a-și promova trupele cu care lucrează. Faptul că există tot mai multe festivaluri de jazz e un lucru grozav pentru industrie. Fiindcă practic, noi sîntem unul pentru celălalt canale media de promovare a muzicii și a interesului pentru jazz.

Nu pot să nu spun că nici statul nu ne prea ajută. Mi se pare incredibil că în acest moment, cea mai mare categorie din bugetul Jazz in the Park este cea de taxe. Nu e o glumă sau o exagerare. Măcar, dacă ai un festival, ai multiple surse de venit și cumva îți permiți să faci concerte mai mari. Dar să faci în acest moment în țară un concert de jazz pe bilete e foarte greu. Nu numai că e un gen muzical în creștere și că nu te poți baza pe sold-out-uri, mai trebuie să și dai aproximativ 21% din tot ce încasezi pe diferite taxe. Ca să fii profitabil, trebuie să vinzi bilete foarte scump, ceea ce devine nenatural la un moment dat. Că ajungi că ceri prea mult pe artiștii pe care-i prezinți publicului.

De asemenea, cred mult că lipsește cooperarea între noi. Cred mult că există un sentiment de competiție foarte pronunțat în industria jazz-ului. Între promoteri, între trupe. Și eu am avut aceste sentimente, dar încerc din suflet să le reprim. Proiectele de jazz din România ar trebui să fie mult mai unite fiindcă uneori simt că ne avem doar unii pe alții. Cred că indirect toți ne ajutăm unii pe alții și dacă am face-o și direct, am fi o forță. Putem deveni rivali în 30 de ani, cînd vom fi toți foarte mari la nivel european și ne vom bate pe artiști de talie mondială, doar pentru prestigiul de a-i avea, fiindcă sîntem deja siguri că ne vindem biletele orice ar fi. Pînă atunci, hai să lucrăm împreună.

Avantajele noastre însă sînt că ne aflăm într-o piață în creștere. Putem să o modelăm cum vrem. Și faptul că avem curaj și că ne facem proiectele din pasiune, nu doar din dorința de a avea o afacere în domeniul muzical. Să fim serioși, nu te bagi în industria jazz-ului dacă o faci pentru bani. Dar faptul că avem cu toții curaj să o facem și speranța că vom reuși, ne face puternici. Și în secunda în care prindem o oportunitate sau un avantaj, fiți siguri că le vom maximiza.

Există potenţial şi interes pentru şi mai multe festivaluri de jazz la noi în ţară?

Pe de o parte, dacă nu facem eforturi mari să promovăm acest gen muzical și să dezvoltăm audiența, cred că sîntem destui pe piață. Dar, ideologic, cred că e loc de mult mai mult. Eu văd cumva jazz-ul ca o nevoie pe piață, dar pe care publicul nu știe că o are.

Avem artişti pe măsura publicului? Mie mi se pare că avem mult prea puţine trupe de jazz tinere.

Și eu cred la fel. Avem puține trupe tinere și aproape deloc trupe de export. Dar asta e vina noastră. A industriei. A noastră ca promoteri, a noastră ca artiști, a noastră ca public și a noastră ca țară. Mi se pare un act de curaj fantastic să fii artist în 2018 în România și să te apuci de jazz. Și cei mai buni din industrie au mai puține concerte decît trupele rock sau trupele difuzate în țară. Și nu e ușor să cînți jazz. Așa că poate deveni frustrant că muncești atît și nu ai nici o soluție să poți trăi din asta. Cunosc multe trupe care aveau potențial și s-au lăsat ori au ales să minimizeze atenția muzicii, în detrimentul unui job în paralel.

Piața nu prea cere trupe românești, toată lumea vrea nume mari din afară. Dar trebuie să facem cu toții un efort în a schimba asta. Și cred că e momentul să ne dezvoltăm piața de export. Să începem să le zicem străinilor de trupele puține, dar bune, pe care le avem. Să le ajutăm. Să ne ajutăm cu toții unii pe alții.

„Ai cu cine vorbi în Primăria din Cluj”

Dragos Bâscă, cel care organizează şi seria de concerte Jazz Nouveau din Bucureşti, spune că Bucureştiul nu are nici o strategie culturală, cel puţin muzical vorbind; are Clujul?

În primul rînd, prin strategie culturală a unui oraș eu înțeleg următoarele: că orașul are politici prin care încurajează derularea de proiecte culturale, facilitează accesul la resurse publice sau private locale, sprijină inițiative de dezvoltare de audiență, pe scurt, ajută operatorii culturali. Clujul are o astfel de strategie. Și cred că ea este observabilă cu ochiul liber. Clujul are unul din cele mai mari programe de finanțare nerambursabilă din România. De asemenea, operatorii culturali locali sînt invitați foarte des la consultări și sînt conectați la foarte multe oportunități locale. Poate cel mai important lucru e că ai cu cine vorbi în Primăria din Cluj.

Candidatura Clujului la titlul de Capitală Culturală Europeană a făcut și face multe pentru oraș. Chiar dacă nu am cîștigat titlul, cred că am cîștigat ce avem nevoie: de mai multă cooperare, de un cerc de interes unit format din operatori culturali și autorități publice. Și s-a întîmplat asta. Faptul că reacția autorităților la pierderea titlului a fost: „Asta e, hai să continuăm proiectul scris, e prea bun să-l abandonăm” spune multe. Întotdeauna am lăudat autoritățile locale din Cluj pe unde am avut ocazia și vreau să spun că o fac necondiționat. Noi lucrăm mult cu Primăria și sigur, avem multe diferende, dar nu pot să nu apreciez deschiderea lor la dialog.

Așadar, ca o concluzie, da, Clujul are o strategie culturală. Nu e una perfecta și sînt multe lucruri de îmbunătățit, dar se vede un progres de la an la an. Unii aleg să atace greșelile făcute în prezent, eu însă aleg să laud îmbunătățirile, în speranța că genul acesta de încurajare ne va apropia în viitor de o strategie și o formă de cooperare tot mai bună, mai transparentă și mai bogată în rezultate.

Observ că, mai nou, trupe şi muzicieni internaţionali de jazz cîntă uneori în acelaşi an la mai multe festivaluri româneşti. Încep anumite nume să aibă un public al lor la noi?

Cred că asta e bine. După cum ziceam mai devreme, festivalurile românești servesc cumva unul altuia ca un canal de promovare și comunicare. E bine că anumite trupe se repetă, din simplul fapt că participînd la mai multe festivaluri, asta servește ca o declarație publică venită din mai multe părți cum că acei artiști merită ascultați. Însă publicul pe care anumiți artiști îl au în România nu e unul mare. Și e foarte disipat în multe orașe. E interesant să studiezi trupele care vin la alte festivaluri. E o șansă bună de a asculta acele trupe și de a vedea dacă ele ar avea o receptivitate bună la publicul festivalului tău. Dar eu cred că, în continuare, festivalurile sînt cele care dictează curente muzicale în țară, prin simplele decizii de line-up pe care le fac, mai degrabă decît publicul.

Dacă v-aţi permite, dacă aţi putea îndeplini toate condiţiile necesare, pe cine aţi aduce să cînte pe o scenă românească 1) din zona jazzului şi 2) din orice alt gen muzical?

Noi avem niște trupe la care visăm de mult timp să le aducem și cred că vom reuși. Sîntem înarmați cu răbdare și setați pe o creștere organică. Spre exemplu, avem artiști sau gînduri pentru festival pe care le-am visat acum cinci ani și am reușit să le facem abia acum. Deci, probabil ce voi sugera se va întîmpla cîndva.

Ca nume din zona jazz-ului, desigur, visăm la toate numele importante care nu au fost niciodată în țară, dar personal, mie mi-ar plăcea foarte tare să reușim să aducem trupele momentului. Să fim contemporani cu evoluția genului muzical. Mi-ar plăcea să ascult la festival trupe precum Thundercat sau Vulfpeck. Ele sînt proiecte pe radarul nostru și sînt convins că vom reuși. Nu am făcut-o încă pentru că reprezintă un efort financiar prea mare pentru cîtă „reclamă” au în România. Ca proiecte din afara sferei jazz-ului, aș numi Anderson .Paak, Flying Lotus. Cred că se observă că am o afinitate pentru hip-hop și pentru proiectele jazz care au puțină influență hip-hop.

Care este cel mai preţios disc de jazz pe care-l aveţi acasă?

Am pornit, nu de mult, o mică colecție de viniluri, dar am mici reguli pe baza cărora îmi selectez albumele pe care le cumpăr. Eu ascult multă muzică pe Internet, am conturi și așa mă mențin informat. Vinilurile sînt cu încărcătură emoțională pentru mine. Poate cel mai drag vinil pe care-l am este albumul Black Radio de la Robert Glasper Xperiment. Mi-a plăcut foarte mult acel album și în perioada în care-l ascultam, coincidență sau destin, am primit oportunitatea de a organiza un concert Glasper la Cluj. Asta m-a apropiat și mai tare de artist și de muzica lui. Mai am un vinil foarte drag mie de la Fun Lovin Criminals. A fost prima trupă de care-mi amintesc să-mi fi plăcut. Aveam nouă ani.

a consemnat Marius CHIVU