L-am întîlnit pe Jonathan Franzen în București, proaspăt întors de la Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri din Iași (FILIT), al cărui invitat special a fost. A coborît în holul hotelului foarte punctual, ușor buimac. După ce ne-am prezentat, după ce a căutat din ochi o masă cît mai retrasă, și-a comandat o cafea și mi-a mărturisit că l-a cam ajuns oboseala din urmă. Cînd, pe la mijlocul conversației noastre, volumul muzicii a crescut peste nivelul suportabil, s-a ridicat și a rezolvat problema. Jonathan Franzen își ia interviurile în serios. La întrebările mele a răspuns pe îndelete, uneori gîndindu-se înainte, alteori intercalînd tăceri lungi pe care nu le-am sesizat decît la transcriere. Stînd față în față cu el, tăcerile erau la fel de firești și de pline de sens ca frazele lui complexe, întortocheate. Trei dintre cele cinci romane ale sale au fost traduse în limba română la Editura Polirom: Corrections (2001; Corecții, 2004), Freedom (2010; Libertate, 2011) și Purity (2015; Puritate, 2016). 

Cum a fost dimineața zilei de azi?

A început foarte devreme și a fost foarte emoționantă. L-am cunoscut pe Vlad, acest tînăr profund dedicat Rezervației Văcărești. Și el, și soția lui sînt ornitologi amatori, amîndoi au un binoclu tatuat pe braț. Sînt minunați! A fost și Maria, fiica lor, cu binoclul ei mititel. Admir ambiția lui nu atît de a conserva parcul, cît de a le trezi altor români interesul pentru păsări și natură. A fost foarte frumos, Vlad a văzut o pasăre pe care n-o mai văzuse pînă acum în Văcărești, ceea ce e grozav. În București mai fusese văzută o singură dată. A fost foarte încîntat.

Cum vi s-a părut locul?

Mi s-a părut destul de evident că e un loc care fusese distrus complet și care acum, cu ajutorul ecologiștilor, a început să se sălbăticească la loc. Resălbăticirea mi se pare un concept important. Nu prea mai există locuri sălbatice, în orice caz nu în Europa, fie ea de Est sau de Vest. Soluția este să încetezi să perturbi o zonă și să ai grijă s-o ferești de speciile invazive. Dacă reușești asta, își revine rapid.

În ziua de azi, ajutorul înseamnă de multe ori să reduci perturbarea. Nu e un ajutor activ. Cel mai activ lucru pe care cred că îl fac este să înlăture elementele care n-au ce căuta acolo. Acum au pus pasarele și au făcut adăposturi și platforme pentru cei care vin să observe păsările. M-am simțit minunat, e exact genul de loc care-mi place mie. Îmi plac zonele mlăștinoase. Perioada aceasta a anului nu e momentul propice pentru observat păsări, dar am văzut aproape treizeci de specii de păsări, asta într-un loc aflat în centrul orașului și înconjurat de blocuri. E foarte încurajator.

Sînteți pentru prima oară în România și n-ați avut decît trei zile la dispoziție. Prea puțin, evident, ca să vă faceți o părere. Totuși, presupun că veți fi întrebat, la un moment dat, cum a fost în România.

Mă așteptasem ca Bucureștiul să fie hidos. Asta pentru că Ceaușescu a fost hidos, iar eu știu ce au pățit țările din estul Europei din cauza dictatorilor hidoși. Așa că am fost luat pe nepregătite de cît de frumos e Bucureștiul, chiar și… Știi, Bogdan m-a dus la Palatul Poporului sau cum îi zice.

Ah, Casa Poporului, e oribilă.

E oribilă, dar să știi că se putea și mai rău. Dacă ar fi făcut-o nemții, ar fi fost și mai oribilă. Iar Centrul Vechi, ei bine, nu mi se pare distrus. E mutilat, dar nu e distrus, are un aer plăcut.

Am avut două interviuri pe scenă (cu Marius Chivu, la Iași, și cu Cătălin Ștefănescu, la București) și mi s-a părut că ambele persoane care le-au condus au fost la înălțime. Foarte bine pregătiți, printre cele mai bune interviuri date de mine pînă acum. În ultimii cincisprezece ani am dat destule interviuri, iar acestea două au fost mult mai bune decît majoritatea acestora. Foarte plăcute, amîndouă. Și se pare că există pe-aici oameni care mi-au citit cărțile, iar asta mă bucură.

Cel mai impresionant mi s-a părut să mă aflu la etajul șaptesprezece, uitîndu mă în jos la Parcul Văcărești și pregătindu-mă să cobor și eu acolo.

Altă chestie amuzantă a fost că avionul meu era plin de bărbați îmbrăcați în trening. Nu înțelegeam ce-i cu ei. Mi s-a explicat că sînt o echipă de fotbal care se întorcea de la Iași, unde, se pare, pierduse meciul. Cam atît.

V-ați mutat din New York în Santa Cruz. Motivele au fost doar personale sau a existat și o componentă de downshifting?

Nu atît downshifting, cît conștientiza­rea faptului că s-a încheiat o perioadă din viața mea. M-am mutat permanent în New York în 1987 și, după aproape treizeci de ani, simțeam că mi-a ajuns New York-ul. Mare parte din prietenii mei au plecat, Manhattan-ul e aproape de nerecunoscut, iar eu petreceam din ce în ce mai mult timp în Santa Cruz. Și ajunsesem în faza în care mă întorceam în New York și nu simțeam nimic, nu-l recunoșteam, nu mă bucuram că mă aflu acolo, nu vedeam decît că lucrurile continuă să se schimbe, în ritm accelerat, așa cum povesteai și tu de copilăria ta, și am observat că, atunci cînd mă întorceam în Santa Cruz, aveam senzația că vin acasă și simțeam ceva. Bine, New York-ul a fost grozav cînd aveam treizeci de ani. Cunoșteam oameni – adică de ce te duci la petreceri? Eu, unul, nu mă duceam la petreceri ca să mă distrez, mă duceam ca să cunosc oameni. Am cunoscut, la o petrecere, o tipă cu care după aceea am fost împreună doi ani. Exact așa e New York-ul: vezi pe cineva la o petrecere, intri în vorbă și apoi petreceți împreună doi ani grozavi. Celălalt motiv din care te duci la petreceri e cel profesional, iar eu nu mai am nevoie să mă duc la petreceri în scop profesional. Ba chiar evit petrecerile, pentru că, de regulă, oamenii vor ceva de la mine, iar eu nu vreau nimic de la ei. Deci, da, era nevoie de o schimbare.

Puteți identifica un anumit moment sau o anumită perioadă din viața dumneavoastră care v-au făcut să deveniți scriitor? Sau poate o persoană – ceva cu rol catalizator.

A existat un moment, în clasa a zecea, cînd am început un curs de creație literară pentru avansați. Deci nu se adresa chiar celor care se apucau de scris, era pentru cei avînd deja o oarecare experiență. Elevi de clasa a zecea care se descurcau deja cu scrisul și care voiau să facă asta mai departe, la colegiu. Și primiserăm deja prima temă, iar profesorul vorbea clasei și, cînd mi-a dat lucrarea înapoi, mi-a spus: „Ar trebui să stăm de vorbă.“ Ce mi-a spus, pe scurt, a fost că lucrurile pe care le preda el la cursul respectiv eu le știam deja. Iar mie asta mi-a atras atenția, pentru că… Eram încurajat cu putere să fac matematică și științe naturale, care erau practice și la care eram bun, dar nimeni nu-mi spusese așa ceva în ora de matematică. Așa că m-a pus pe gînduri.

Iar apoi, în anul următor, minunatul profesor de fizică pe care-l aveam a hotărît să susțină, prin catedra de fizică, scrierea și producția unei piese. Scrisesem deja cîteva piese în școala generală, inclusiv una care fusese jucată de clasa mea, o oroare de piesă, efectiv o oroare, deși probabil o piesă mai bună decît ar fi putut scrie alt elev de clasa a cincea, așa că, evident, m-am înscris în comitetul de creație pentru piesa respectivă. Și m-am amuzat teribil, mai întîi scriind piesa aceea, apoi ajutîndu-mi colegii să o producă și jucînd în ea, iar în cele din urmă, în mod surprinzător, publicînd-o și primind în cutia poștală un cec de vreo sută de dolari parcă, pentru o chestie făcută din pură plăcere. Acestea au fost două momente în care mi-am zis că probabil asta e ce-mi doresc să fac.

Nu pot să nu observ că ambele au avut loc într-un cadru instituțional, că a fost cineva acolo care să vă remarce și să vă încurajeze. Mi se pare foarte important.

Da, era o perioadă frumoasă. Trecuseră anii ’60, dar încă nu începuseră anii ’80, și încă era posibil să faci una-alta. Profesorul acela de fizică era un tip fabulos. La scurtă vreme după aceea s-a lăsat de învățămînt și s-a făcut chiropractician. Avea un pat de cuie în magazia laboratorului de fizică și, între ore, se ducea și se întindea acolo pe patul de cuie. Era fructarian, nici legume nu mînca. Se hrănea numai cu fructe, nuci și alune. Și, cum să spun, toată atmosfera… E foarte greu să-ți imaginezi ceva de genul ăsta întîmplîndu-se mai tîrziu de 1977. Tipul ăsta ciudat și țicnit care, la orele de fizică, ne spunea că nimic n-ar trebui să ne împiedice să facem și artă.

Așa că, da, am avut în școală cîțiva profesori care au jucat un rol important, și am avut și la colegiu vreo doi profesori care au contat, care m-au ajutat să privesc literatura nu ca pe un obiect de studiu, ci ca pe un stil de viață, un lucru pe care să l iei personal, nu doar să-l analizezi. Așa că sînt conștient de norocul pe care l am avut în multe privințe, una dintre cele mai importante fiind avantajul de a fi într-un district școlar bun și de a merge apoi la un colegiu foarte bun. Deci, da, acesta a fost cadrul instituțional. Evident, și faptul că familia mea a fost foarte iubitoare, dar foarte chinuită, a contat mult.

„Cărțile trăiesc mult“

Dintre adevărurile pe care se întemeiază viziunea dumneavoastră asupra lumii, este vreunul revelat? Cum existați în spațiul de dincolo de știință?

În mintea mea, delimitarea nu este una abruptă. Din punct de vedere intelectual, poate. Îmi place știința, încă acord o mare atenție științei, și totuși cred că sînt mult mai puțin ostil față de religie decît majoritatea oamenilor pe care-i cunosc.

În parte, asta se datorează întîmplării de a fi făcut parte, timp de șase ani, din­tr-o grupare de tineret creștin, cînd eram tînăr, și n-a fost nimic înspăimîntător, nimic ciudat, nu te punea nimeni să-ți afirmi credința în chestii smintite. Era pur și simplu religie fără nici un fel de doctrină.

Și, da, au fost momente în viața mea, în special în jurul vîrstei de treizeci de ani, cînd simțeam că se năruie totul în jur, cînd m-am bucurat că am un refugiu în religie, pentru că, în perioadele de durere extremă, știința nu te ajută prea mult. Deși sînt de părere că, atunci cînd mori, mort rămîi, există acolo o taină, iar știința nu te poate ajuta la dezlegarea ei. Știința găunoasă e foarte antireligie, religia găunoasă e foarte antiștiință, iar eu n-am pic de respect nici pentru una, nici pentru alta. În ziua de azi, totul e foarte polarizat. Acesta e doar un alt exemplu de polarizare. Oamenii de știință se simt amenințați de ignoranța vehementă a unui anumit tip de oameni religioși, așa că resping orice religie, și sînt atît de aroganți încît îndepărtează o mulțime de credincioși. Și aici, ca și în aproape toate celelalte privințe, eu mă simt mult mai bine la mijloc.

Nu numai romanele, ci și eseurile dumneavoastră au iscat, de-a lungul timpului, controverse. În pregătirea volumului de eseuri The End of the End of the Earth, care va apărea în noiembrie, ați avut ocazia de a reveni asupra textelor. Ați simțit nevoia să faceți modificări, și dacă da, în ce măsură au fost influențate acestea de receptarea eseurilor la prima publicare?

Da, am simțit nevoia să rescriu complet mai multe eseuri din carte, în parte pentru că nu erau atît de bune pe cît mi le aminteam eu, dar și pentru că prieteni buni care citiseră, de exemplu, eseul meu despre protejarea mediului – intitulat acum „Salvează ce iubești“, care ar fi fost un titlu mai inspirat, de la bun început, dar nu mi-a venit la timp –, acești prieteni mi-au zis: „Nu înțeleg eseul ăsta, e prea greu.“ Și ei chiar își doreau să înțeleagă. Așa că mi-am spus: bun, dacă și prietenii spun că e prea greu, probabil ar trebui să limpezesc puțin lucrurile, să i las mai mult spațiu să respire. În același timp, da, atunci cînd ești acuzat de contestarea schimbărilor climatice, pentru că ai scris un articol în care spui că schimbările climatice sînt un fapt consumat și că nu există nici o cale de a le opri, atunci îți dai seama că poate trebuia să fii cumva mai clar.

Dar celelalte critici?

La ce anume te gîndești?

La hashtag-uri, să zicem.

Ah, pe alea nu le citesc.

Cînd primiți etichete care vi se par nedrepte, simțiți nevoia să vă explicați? Republicarea eseurilor vă oferă și ocazia asta, de a spune „Stați așa, ați înțeles greșit“.

Iar eu ce fac e că scriu un al doilea eseu pentru The Guardian în care demonstrez aceleași idei. Nu, n-am dat deloc înapoi. N am de gînd să schimb… Nu cred că m am înșelat, pur și simplu nu sînt sigur că m-am exprimat suficient de limpede și, da, e frustrant cînd vezi tot ce apare pe Twitter. E și-așa destul de greu cînd tu ești de vină că poate nu te-ai exprimat suficient de inteligibil, dar cînd ești citat greșit dinadins, cînd lucrurile sînt scoase din context astfel încît nu mai au legătură cu cele spuse de tine, ci cu ce a înțeles cineva anume dintr-o parte a celor spuse de tine, e foarte frustrant. E unul dintre motivele pentru care urăsc platformele de socializare. Mare parte din ceea ce scriu se structurează în jurul cuvîntului „dar“, iar dacă ai de gînd să faci un tweet din asta, de obicei încape doar jumătate din frază, ori prima jumătate, ori a doua – iar pentru mine acest detaliu singur ar fi suficient ca să-mi închei pledoaria despre Twitter.


— Foto: Parcul Natural Văcărești

Ați spus adesea că sînteți furios pe generația tînără, că nu-i înțelegeți. Care ar fi miezul acestei alienări?

Furia asta, pentru mine, a ajuns la apogeu în anul 2005, cînd i-am considerat vinovați pe tinerii care n-au ieșit la vot pentru prezidențiale că ne-am potcovit cu Dick Cheney încă patru ani. Da, cred că se întîmplă întotdeauna: generația următoare se va defini prin opoziție cu a ta și va fi enervantă, și va fi diferită, dar acești tineri anume… La apogeul supărării mele pe tineri, în 2005-2006, mi se părea că uitaseră cum să fie tineri. Mi se părea că toți tinerii se răzvrătesc împotriva părinților lor, mi se părea că furia e o parte firească a tinereții. Mi se părea că atitudinea critică față de modul de organizare socială aflat la putere ar trebui să fie parte integrantă a tinereții, dar, din punctul meu de vedere, atunci, în 2006, să zicem, părea că tinerii capitulaseră pur și simplu în fața capitalismului și, în loc să se răzvrătească împotriva părinților lor, hotărîseră să fie cei mai buni prieteni ai părinților lor și să vorbească la telefon cu ei de cinci ori pe zi, iar asta mi se părea profund greșit și patologic.

La nouăsprezece ani, mă îngrozea ideea de a vorbi cu părinții mei mai des de o dată pe lună. E perioada în care trebuie să te desprinzi. Or, părea că un ciclu al acestei răzvrătiri tinerești – pe care eu o trăisem, care fusese o parte importantă a anilor ’60 și ’70, anii tinereții mele, și care făcuse parte din multe generații precedente – fusese cumva întrerupt, probabil de tehnologie și capitalism. Iar asta mă înfuria. Dar apoi am început să cunosc mai mulți tineri și mi-a trecut supărarea pe ei.

Deci există speranță.

Da, și la evenimentul de aseară, și la cel de vineri au fost o mulțime de tineri, ceea ce înseamnă că încă mai există nebuni care citesc. Dacă aș fi genul care crede că lumea poate fi salvată, poate m-aș întrista că nu sînt mai mulți astfel de oameni, dar așa mă mulțumesc cu ce am.

Din punctul meu de vedere, Puritate e cel mai puternic roman al dumneavoastră. Am perceput, citindu-l, un crescendo de vigoare, de precizie, de îndrăzneală.

Cît mai pot s-o țin așa? Probabil nu prea mult.

Nu, nu asta voiam să vă întreb. Tot încerc să înțeleg de ce n-a fost primit ca atare.

Unii l-au primit așa. Cred că, dacă e s-o spun în cîteva cuvinte, nici o carte a mea și probabil nici chiar vreun eseu al meu nu va mai cîștiga vreodată un premiu în America. Cartea mea următoare ar putea fi la nivelul Fraților Karamazov și tot n-aș fi nominalizat pentru vreun premiu.

De ce?

Pentru că sentimentul e „ne-am săturat de el“. În mare parte cu asta cred că are legătură. Rachel Kushner tocmai a scris un roman care, după părerea mea, e cel mai bun roman scris în Statele Unite în ultimii ani, The Mars Room. Primele două cărți ale ei au fost foarte bune, amîndouă au fost finaliste pentru National Book Award, iar asta n-a ajuns nici măcar pe lista lungă. De ce? Pentru că „Hai, gata. Știm că Rachel e bună.“ Unui critic nu-i iese nimic dacă laudă pe cineva care are deja succes. Dacă un critic vrea să se remarce, ori laudă pe cineva nebăgat în seamă, ori desființează pe cineva băgat în seamă. Iar asta complică lucrurile. Sau poate noi amîndoi ne înșelăm și Puritate e o dezamăgire.

Ce m-a contrariat cel mai mult e că păreți să-l considerați chiar dumneavoastră un pariu pierdut. Vorbind ieri despre violența lui psihologică, parcă ați fi sugerat că ați mers prea departe.

Nu, n-am nici un regret. Cred că a fost exact așa cum spuneam ieri. „Oau, n-aș fi crezut că o să le placă asta.“ Și uite că le-a plăcut. „Oau, nici asta nu credeam că o să le placă.“ Și le-a plăcut. Hai să vedem pînă unde putem merge. Exista posibilitatea ca acel public larg să mă urmeze, la această carte, dar apoi, nu mă așteptasem nici la Libertate ca acel public larg să mă urmeze, cît despre Corecții, nu mă așteptasem ca acel public larg să existe, de la bun început, așa că… Da, merita să risc, și nu simt acum că a fost un pariu nereușit. A fost un pariu reușit din care am avut ce învăța. Cine știe, sînt multe motive din care cartea poate să nu fi avut același succes la critici, sau comercial, ca acelea două dinaintea ei, dar…

Treaba mea e să încerc să ajung în zonele incomode, și ajunsesem deja în niște zone destul de incomode în romanele mele precedente, așa că am încercat, în acest roman, să ajung în ultimele zone incomode știute de mine din interiorul meu și efectiv n-are importanță pentru mine cîți oameni m-au urmat. Asta e meseria, pur și simplu. Iar apoi, nu se știe. Cărțile trăiesc mult. Cît despre cifre… Eu, unul, nu mai am nevoie de premii. De ce anume am nevoie? N-am nevoie de nimic din lumea asta.

Am dat peste un articol intitulat E sau nu e sexist Jonathan Franzen“…

Ce prostie!

Da, așa mi s-a părut și mie. Și totuși, cînd ați încercat să explicați personajul Anabel Laird, am avut senzația că le faceți o concesie. De ce să o explicați pe Anabel Laird? E un personaj perfect verosimil.

Exact. Parte din ce s-a întîmplat cu Puritate e că… Eu sînt un feminist vechi. Întotdeauna mi s-a părut că, probabil, femeile în ansamblu sînt niște ființe ușor superioare bărbaților. Dar, atunci cînd construiesc o narațiune avînd în centru pe cineva care nu e țicnit la propriu, ci e doar o persoană foarte tulburată, cu un comportament sinistru, eu fiind un scriitor de sex masculin care scrie despre un astfel de personaj feminin, iar tu vii și analizezi acest personaj izolat, nu în contextul întregii mele opere, faci ceva nedrept și deja nu mai ești implicat în nici o cauză, ci doar în reacția la acea cauză. Nu înțeleg acest punct de vedere și n-am pic de respect pentru el (rîde), pentru că nu mi se pare că literatura de calitate are ce căuta în această cauză. Sau, altfel spus, literatura de calitate e o cauză în sine în care alte cauze, politice, n-au ce căuta.

Deci, practic, spuneți că, oricît de credibil ar fi personajul, simplul fapt că sînteți bărbat descalifică orice perspectivă. Sînteți împăcat cu asta?

Cum spuneam, înțeleg asta, iar în lumea reală am un respect profund pentru nemulțumirile femeilor față de bărbați. Dar nu pot să nu simt că sînt un obiect inadecvat al acestei supărări.

E greu, pentru că am toate avantajele imaginabile. Am avantajul de a fi american, am avantajul de a avea o situație financiară bună, am avantajul de a fi bărbat, avantajul de a fi alb, și cred că o persoană cu atîtea avantaje are datoria să fie atentă. Trebuie să-mi îndeplinesc misiunea, atunci cînd încerc să scriu bine, și să reprezint ceea ce știu despre lume cît pot de corect, dar, cum am deja atîtea avantaje, nu cred că-mi datorează nimeni nimic pentru asta.

„Tehnologia e o ameninţare“

Ce părere aveți despre romanele intens politice?

Găsesc arta politică, în general, complet neinteresantă. Dacă știi care îți sînt convingerile politice atunci cînd te pui pe scris și închei cu aceleași convingeri politice, iar între timp ai scris o carte care pornește din punctul A și ajunge tot în punctul A, pentru mine e un act fără valoare artistică. Nu spun că altora nu poate să le placă. Spun doar că mie nu-mi place. Mă enervează scriitorii care încearcă să compună politica. Iar enervarea asta umbrește orice altceva. De unde știi că părerile tale politice sînt bune? Cred că asta e întrebarea, întotdeauna. N-ar trebui ca arta să fie o examinare… în literatură, n-ar trebui mai degrabă să-ți pui sub semnul întrebării convingerile, în loc să te feliciți pentru cîtă dreptate ai? Nu e prea util, nu face parte din luptă. Sau face parte din altă luptă. Cred că în lume e foarte multă politică, dar prea puțină artă valoroasă. Și, oricum, eu întotdeauna țin cu cel mai slab.

În interviul de la Iași, Marius Chivu v a întrebat dacă simțiți că aveți responsabilitatea să descrieți Zeitgeist-ul. Aș relua-o, cu accent pe „responsabilitate“. Citindu-vă romanele, îl intuiesc de multe ori pe ornitologul amator, privind prin binoclu. Aveți meticulozitatea unui naturalist care documentează o specie pe cale de dispariție. Ce credeți că îi amenință acesteia habitatul?

Cred că tehnologia e o amenințare. Inteligența artificială mă sperie. Cred că se va dezvolta din ce în ce mai mult, deși nu cred cu adevărat în singularitate sau alte idei de genul acesta. Dar adevărul e că oamenii devin din ce în ce mai robotizați, iar roboții devin din ce în ce mai umani. Probabil va veni un moment în care tot ce consider acum a fi adevărat despre condiția umană va fi perimat. Dar asta e o îngrijorare pe termen lung. Cred, însă, că e o luptă contra cronometru. Tehnologia avansează, dar distrugerea planetei avansează la rîndul ei, iar distrugerea planetei aduce după ea o enormă instabilitate socială și o politică patologică pe care o vedem deja în Statele Unite, în anumite țări din Europa și din ce în ce mai mult în alte părți ale lumii. Cred că toată lumea simte pînă-n măduva oaselor că distrugem planeta. Cred că republicanii care contestă încălzirea globală, toți trumpiști acum, sînt perfect conștienți, deși n-o articulează, și în mod sigur n-o recunosc, că pămîntul va deveni foarte urît dacă se încălzește cu doar cîteva grade. Iar cînd asta se va întîmpla, ne vom întoarce la o stare tribală, și sîntem deja martorii ascensiunii politicii tribale, o nebunie totală.

De la internaționalismul de acum cîțiva ani, care a părut să fie confirmat de alegerea și apoi realegerea lui Obama, am ajuns la această reacție tribală violentă. Poți privi inteligența artificială ca pe o valoare neutră, ca pe o evoluție tehnologică benignă, dar Internetul singur demolează noțiunea unui adevăr consimțit, este un mediu incredibil de eficient pentru propaganda totalitară. E un fel de totalitarism voluntar, încă nu e impus cu pistolul la tîmplă, dar tot totalitarism este, iar amestecul acesta de tribalism și totalitarism e foarte înfricoșător. Cine știe ce se va întîmpla?

Un lucru pe care am observat că l-ați pomenit și la Iași, și la București a fost visul acesta de a avea foarte multă putere.

Da, știu că am vorbit de chestia aceea cu dictatorul.

E ceva la care vă gîndiți des? Vă place exercițiul ăsta de imaginație?

Cred că venirea în România l-a declanșat. Imediat după aterizarea avionului mi-am amintit de Kadare, la care nu mă mai gîndisem de ceva timp. Oricît de rău ar fi fost Ceaușescu, n-a fost atît de rău cum a fost Hoxha, și oricît de afectată ar fi fost România, n-a fost atît de afectată ca Albania. Eu știu de unde mi-o fi venit?

Dacă ați avea atîta putere, ce ați face? Ce ați salva?

Sigur aș salva păsări. Aș începe cu reglementarea pescuitului comercial în lume, ca să nu mai moară atîția pescăruși. E un lucru foarte ușor de făcut, din punct de vedere tehnologic. În toată lumea, cînd vorbești despre pescuit comercial, vorbești de Japonia, China și Taiwan, hai să luăm și Coreea, și hai să luăm, poate, și Norvegia. Dacă ar investi toți într-o tehnologie extrem de necostisitoare, și aici vorbesc, în multe cazuri, de o tehnologie de o sută de dolari, ar putea salva albatroșii. N-ar fi cine știe ce chestie economică. Poate că ar trebui investiți, pe tot cuprinsul globului, o sută de milioane de dolari, și ai putea salva albatroșii.

Așadar, cînd voi deveni dictatorul lumii, acesta ar fi primul lucru pe care l aș face. Pescuiți în continuare, poate ceva mai puțin, nu exterminați tonul, puneți-vă mințile la contribuție în laborator și găsiți rapid un substitut de ton pe bază de plante, modificat genetic, ca să nu trebuiască să renunțați la sandvișurile cu ton, dar nu mai omorîți albatroșii, gata! Se poate. Majoritatea speciilor de albatros sînt pe cale de dispariție, unele în următorii douăzeci de ani, altele în zece sau în cinci. Sînt foarte-foarte vulnerabili la pescuitul industrial în larg, și numai cîteva țări iau măsuri în această privință. Africa de Sud, foarte interesant, a luat o foarte în serios și a redus mortalitatea albatroșilor cu peste 90%. Practic, cu costuri nesemnificative, cu o tehnologie foarte ieftină. Se poate face. Trebuie doar să vrei. Cam cu asta aș începe.

Nimic despre oameni?

Păi, probabil, ca toți dictatorii, m-aș concentra pe copii (rîde). Și ce aș face ar fi că… Asta e mai grea, pentru că, desigur, copiii trebuie să poată folosi computere, deși, sincer, eu cred că ar putea începe la șaisprezece ani și s-ar prinde destul de rapid. Așa că, poate, pentru primii șaisprezece ani, școlile ar trebui să fie zone fără tehnologie. Numai cărți, hîrtie și creion, și tablă. Chiar și acele șase ore ar conta mult. Asta ar fi prima mea zi ca dictator. Apoi, văzînd și făcînd.

a consemnat Alexandra COLIBAN

Foto sus: FILIT