O „scrisoare“ perturbă viaţa unei urbe – o ştim de la Caragiale. El îi atestă importanţa tocmai prin agitaţia produsă, prin efervescenţa datorată mesajului conservat în scris. El revelează o relaţie interzisă, el poate produce o deflagraţie locală… „scrisoare“ explozivă! O altă „scrisoare“ am păstrat o în memorie, aceea adresată din Mexic de către Antonin Artaud lui Jean -Paulhan, editorul său de la Gallimard. „Scuzaţi-mă că adopt această formulă pentru textul meu despre cultura mexicană, dar aveam nevoie de un partener căruia să i mă adresez.“ Scrisoarea îi permite relaţia dialogală, şansa de a se depăşi solitudinea monologală. Scrisoarea implică o relaţie ascunsă sau asumată, nu contează. Dacă nu e administrativă sau oficială, orice scrisoare integrează, mai mult sau mai puţin evident, confidenţa. Şi cea mai celebră rămîne Scrisoare către tata de Kafka. Operaţie chirurgicală de acuzare a mitului familial.

Scrisoarea posedă o energie particulară cînd rămîne asociată unui eveniment, unei persoane, cînd e unică sau cînd rămîne secretă. Expusă, editată, deturnată în domeniul public, ea îşi pierde pulsiunea primă ca o grenadă dezamorsată. Neprotejată şi larg difuzată, scrisoarea sfîrşeşte prin a fi document util, indiscutabil, cercetării academice, dar detaşat de motivaţia „mărturiei“ pe care doar imaginar o putem, parţial, reconstitui. Aceste gînduri îmi sînt provocate de impudoarea sutelor de pagini epistolare care au invadat recent spaţiul editorial francez. Asemeni lui Hamlet, aş spune, sceptic: „Scrisori, scrisori, scrisori“. Pluralul le defineşte, căci ele ne parvin în masă, în volume groase. Le-am răsfoit, nu le-am citit, fiind constant exasperat de banalitatea celor mai multe. Nabokov, acest autor complex şi erudit, a expediat zeci de misive soţiei sale pentru a-şi afirma amorul în termenii unui licean înrudit cu Rică Venturiano. Claudel, al cărui epistolar erotic a fost recent reeditat, se afiliază aceluiaşi registru, dar, cel puţin, mai scandalos, căci el se adresează unei amante. Pentru catolicul retoric care era, o asemenea pasiune nu putea fi decît păcătoasă. Brâncuşi a adresat şi el misive toride unei tinere elveţiene cu treizeci de ani mai tînără ca el – acelaşi plictis afectează corespondenţa intimă devenită, recent, publică. Parţial, o excepţie poate fi volumul de 500 de pagini ce reuneşte schimbul de mesaje, uneori „literar“ elaborate, între Camus şi Maria Casarès, actriţă de geniu şi iubită incandescentă. La unii şi la alţii, ceea ce pare a fi fost expresie personală, directă, eşuează în mediatizare proprie acestei „societăţi a spectacolului“ aprioric opusă confidenţei şi secretului (evident că reacţia mea priveşte doar corespondenţa „erotică“, nu şi pe cea „filozofică“, receptată dintr-o perspectivă diferită).

Asemenea colecţii epistolare presupun gestul conservării constante, al arhivării operate de partenerii ce-şi perfectează, graţie acestor pasiuni ulterior dezvăluite, imaginea pentru „istoria literară“. Cele patru volume ale corespondenţei dintre Philippe Sollers şi Dominique Rollin confirmă cît de marcaţi erau ambii de „complexul statuii“ în numele căruia şi-au inventariat cu obstinaţie corespondenţa. Nimic nu trebuie să se piardă, arhivarea e imperativă… Ruinele sînt poetice, niciodată arhivele. Primele mobilizează imaginarul, celelalte proza anchetelor.

Mă mîndresc cu faptul că nu regăsesc cîteva scrisori importante primite de la Brook sau Cioran, Grotowski sau Eugenio Barba: mi le amintesc, dar nu le recitesc. Cîteodată, ca acum, îmi spun că o corespondenţă îşi păstrează seducţia prin intervenţia hazardului şi libertatea uitării. Ca şi spectacolele de teatru de care ne reamintim fără a le mai revizita decît episodic şi fragmentar.

***

O expoziţie recentă, „Dada Africa“, mi-a apărut ca un eveniment important, văzută din perspectiva acestui joc de forţe care agită cîmpul artei moderne. Dispun de cîteva informaţii privind mişcarea extremistă ivită ca o reacţie la deflagraţia Primului Război Mondial, sensul ei subversiv, deşi, recunosc, mă atrag mai intens operele expresionismului german care a integrat consecinţele tragice ale conflictului catastrofic. Dada, sub impulsul lui Tzara, e la originea modernităţii şi cercetători avizaţi ca Ion Pop n-au încetat să-i confirme valoarea polemică. Am rămas îndelung în sălile de la Orangerie, unde – originalitate a expoziţiei – se punea în evidenţă impactul exotismului, îndeosebi al celui african, asupra artei europene şi a lui Dada în particular. E celebru impactul produs la început de secol XX de măştile africane descoperite de către André Derain şi apoi exaltate de Picasso ca model de referinţă. Trecînd prin faţa vitrinelor, privesc măşti şi sculpturi care îmi absorb privirea şi captivează atenţia, o lume nouă, mitologică şi inocentă, aşa cum o simt eu, într-o după-amiază ploioasă, a fost resimţită de marii artişti a căror fascinaţie doar acum o înţeleg. Aici, la Orangerie, unde în vecinătatea expoziţiei sînt expuse pînze de Renoir şi Sisley, de Pissarro şi Monet, totul la aceşti artişti afirmă varietatea lumii, multiplicitatea detaliilor, raza soarelui şi discreţia surîsului. De această dominaţie a nuanţei i-a eliberat arta africană pe plasticienii occidentali. Ea le-a apărut ca o expresie a esenţei şi s-a afirmat ca o manifestare concentrată a oamenilor şi a lumii. Astfel am regăsit, în toată pertinenţa ei, relaţia între „radicalitate şi nuanţă“ despre care vorbeşte atît de subtil Mircea Martin. Măştile sînt remediul radical şi energic împotriva delectării procurate de jocul nuanţelor pe care, astfel, Occidentul le abandonează.

Şi niciunde ecoul Africii şi al capacităţii sale de „esenţializare“ nu e mai flagrant decît în operele lui Marcel Janco expuse aici. Le descopăr tardiv şi, ilicit, le fotografiez.

***

S-a impus deja ca o „mitologie“ a scenei moderne folosirea imaginilor video care extind spaţiul, dimensionează fragmente de corp, acompaniază actorii. Hans Castorf a iniţiat procedeul, azi generalizat pînă la banalizare, al tehnicienilor care captează prestaţiile interpreţilor şi le transmit instantaneu spectatorilor odinioară captivaţi de această simultaneitate între imagini proiectate şi corpuri prezente. Totul e dublu, realitatea fizică şi proiecţia sa vizuală. Acest efect cunoscut produce un efect de „înstrăinare“ ce temperează vechea „identificare“ tradiţional cultivată. O surpriză intervine în spectacolul semnat de Cyril Teste, Festen, unde la un moment dat pe scenă percepem corpul materializat al unui personaj în absenţa oricărui interpret ca suport. O fantomă ce se încarnează, ireală şi recognoscibilă. De mult, Living Theatre sau Aureliu Manea procedau la o „încarnare“ a fantomei graţie unui actor. Astfel, invizibilul devenea vizibil. De astă dată, fantoma dispune de un corp tridimensional, dar virtual, imaterial. E oare o hologramă? Cîteva zile mai tîrziu, la Furtuna lui Shakespeare pusă în scenă de Robert Carsen, un personaj mitologic, Ceres, apare în trei dimensiuni cu toată ambuitatea proiectivă a fantomelor indecise. Dansează, pronunţă versurile „intermediului“ – statutul îi e imprecis. Dar, la aplauze, cea care părea a fi o apariţie dintr-o altă lume avansează ca o actriţă reală ce ne salută şi produce această perplexitate care, uneori, ca acum, seduce căci scena ne apare ca o sumă a posibilelor, ca o incertitudine între viaţă şi proiecţie. Ce frontieră disociază cele două ipostaze? Tehnologia îi acordă statutul incert al unei frontiere lichide, fluctuante, frontieră propice uimirii poetice.

Scrisori, măşti, fantome – acestea mi-au fost întîlnirile pariziene la sfîrşit de an. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).