Ce trebuie să faci pentru a deveni o legendă?
Să admiţi să pleci la timp. (Fedora, filmul lui William Wyler) 

Privind în jur, văd sau îmi amintesc oameni de teatru ajunşi în inima bătrîneţii şi răspunsurile lor merită a fi examinate: ele se constituie într-un veritabil catalog unde recunoaştem frica şi obstinaţia, inconştiența şi vanitatea. Cînd „boala“ bătrîneţii se instalează iremediabil, ce soluţii adoptă aceşti eroi ai scenei de altădată, al căror contemporan am fost? Cum îşi supravieţuiesc renumelui sau şi-l deteriorează? Cine se retrage, cine se imobilizează, cine cultivă iluzii şi nu respectă consemnul formulat în filmul lui Wyler, cine răspunde lucid condiţiei actuale? Tuturora le e teamă, dar puţini și-o asumă.

Lui Otomar Krejca, marele regizor care a impus teatrul ceh în anii ’60 graţie unor spectacole memorabile – Trei surori, Lorenzaccio – i s-a interzis să pună în scenă înăbuşirea „Primăverii de la Praga“, care a sfîrşit sub şenilele tancurilor sovietice. Invitat de marile teatre europene, el şi-a continuat opera la Paris, Stockholm sau Düsseldorf, dar în Cehia era el aşteptat… Krejca a revenit în 1989, după căderea Puterii care îl constrînsese la exil. Krejca însă îmbătrînise, spectacolele nu mai suscitau ecoul de altădată şi, treptat, sălile s-au golit, iar subvenţiile s-au diminuat. Krejca, nerealist, se socotea desconsiderat din cauza unui complot pus la cale de funcţionari şi de colegi mai tineri. Şi totuşi, declinul îi era evident. Iar cînd într-o zi, în cafeneaua istorică de lîngă Teatrul Naţional, i-am sugerat să şi scrie memoriile, mi-a răspuns enervat: „Da, grădina de zarzavat şi… memoriile“. Nu le-a scris şi am regretat, căci mulţi am fi vrut să-i reconstituim parcursul, de la gloria tinereţii la fractura mazilirii. El s-a crispat şi n-a acceptat să inventeze un răspuns inedit al „bătrîneţii“, iar „legenda“ i-a fost afectată.

Liviu Ciulei, revenit asemeni lui Krej­ca după exilul impus de către autorităţi, a suscitat o efervescenţă similară din convingerea că cel ce a plecat se reîntoarce la el însuşi, în teatrul său, ameliorat de experienţa trăită. Ciulei însă, la rîndul lui, a confirmat treptat decepţia, dar, mai suplu decît colegul său ceh, a decis singur „să pună capăt“ activităţii regizorale şi, într-o zi, m-a surprins cînd eu, care nu-i eram un familiar, i-am auzit vocea la telefon anunţîndu-mă că se consacră unei antologii iconografice a operei sale. I-am răspuns entuziast. El a­dopta soluţia „memoriilor“ pe care Krejca le refuzase.

A continua capătă sensul unui refuz de a capitula motivat de imperativul supravieţuirii: „Dacă nu mai fac teatru, mor“, îmi mărturisea odată Peter Brook. Şi totuşi, cît am regretat că nu l-a abandonat pentru a se dărui acelor conferinţe extraordinare la care deseori l-am însoțit, la Avignon, Postdam sau Paris, conferinţe care luminau orizontul teatrului şi restituiau esenţiale episoade autobiografice. Unele s-au convertit în mici publicaţii consacrate Plictisului, Iertării, dar, pe de altă parte, Brook a reluat şi a repetat modelul unor spectacole al căror inedit dispăruse cu timpul, producînd sentimentul unei stagnări ce ne întrista pe noi, vechii lui admiratori. Precum Krejca la Praga, el a refuzat să „reinventeze“ un alt mod de a rămîne în teatru, iar proiectul Academiei nomade pe care i l-am propus cu Marcel Bozonnet sau Ion Caramitru a rămas o vorbă goală. Şi totuşi, vorbele îi erau mai grele decît spectacolele. Cînd studenţii mă întreabă, văzîndu i ultimele realizări, „de ce l-aţi iubit“, ei confirmă devalorizarea unui „mit“, acela al unui artist care n-a îndrăznit, ca Grotowski, să se retragă în laboratorul de la Pontedera. Pustnicul polonez spunea „am ajuns la capăt“, Brook n-a vrut sau n-a putut „pune capăt“. Şi astfel şi-a pierdut aura legendară.

Uneori moartea, prin hazard, întrerupe un parcurs ameninţat de degradare, de epuizarea forţelor altădată exaltante. Giorgio Strehler dispare într-o noapte de Crăciun cînd, cu toţii observaserăm, operele îi erau ameninţate de rugina repetiţiei. S-a spus că s-a stins brutal datorită iritării produse de perspectiva de a ocupa noua sală, pe care n-o iubea, a lui Piccolo Teatro. Poate… Dar cum să-i uit vorbele cînd într-o zi, părăsindu-mă pentru a intra într-o sală de repetiţii, a murmurat: „Te las, încă o operaţie de laringe, încă o secționare a braţului, încă o intervenţie renală“. Artistului odinioară dăruit trup şi suflet scenei i se substituise cel de azi, evident văduvit de plăcerea acum stinsă a teatrului. Moartea l-a ajutat cum l-a ajutat pe Anatoli Efros, celebrul regizor rus, fulgerat de un infarct, care astfel a evitat lungul drum al declinului care l-a condus pe colegul şi adversarul său, Iuri Liubimov, la un final fără de glorie. El şi-a supravieţuit operei. Dar opera i-a fost marginalizată.

Recent, la Roma, vedeam consternat Richard al II-lea de Shakespeare în regia lui Peter Stein. Spectacol masiv, sufocat de stereotipuri istorice parcă împrumutate din manuale şcolare – Stein se afirma ca adversar al oricărei „contemporaneizări“, poziţie de înţeles ce reclamă însă o expresie poetică a „îndepărtării“ temporale. Priveam acest Richard al II-lea şi îmi aminteam melancolic Orestia sau Trei surori ale sale. De ce nu „pune el capăt“ carierei sale de regizor pentru a se consacra livezii de măslini care-i e mai dragă ca orice?

În pragul bătrîneţii, dar nu în inima ei, mai pot interveni surprize şi revelaţii. O confirmă ultima parte a operei semnate de Tadeusz Kantor, care mărturisea: „Cînd am îmbătrînit, am părăsit autostrada avangardelor şi am luat-o pe poteca cimitirului“. Şi astfel, atunci, acest artist interesant care împrumuta însă modele occidentale, ale lui Rauschenberg îndeosebi, a descoperit „teatrul morţii“, teatrul memoriei reînviate, teatrul său. Lui Kantor, bătrîneţea i-a fost propice pentru a se descoperi pe sine, dar tot moartea i-a permis să „pună capăt“ la timp unei opere pe care o ameninţa reciclarea sistematică. El a decedat brutal înainte de a-şi încheia ultimul spectacol.

Să pui sau să nu pui capăt? – întrebare hamletiană. Un prieten şi-a suspendat activitatea considerînd-o ca împlinită şi ameninţată să se devalorizeze prin refuzul de a o întrerupe. Dar, pentru un creator responsabil ca el, cîte încăpăţînări absurde, cîte reluări la infinit ale aceloraşi procedee, cîţi regizori refugiaţi în teatre pe care nu le-au frecventat niciodată înainte, refugii pentru octogenari expulzaţi… Ei nu capitulează, dar „legenda“ le e ţăndări.

Odată, l-am întîlnit din întîmplare pe Emil Cioran, la colţul străzii Odéon. În cursul discuţiei, el mi-a mărturisit: „Am încetat să scriu“. „De ce?“, l-am întrebat eu, abia revenit de la Veneţia, unde aflasem că Tizian a pictat pînă la 90 de ani, şi de aceea l-am invocat în dialogul nostru. „Da, dar culorile şi cuvintele sînt două lucruri diferite“, a răspuns Cioran.

Argumentarea merită preluată, căci decizia de „a pune capăt“, pentru un regizor, e determinată de motivaţii specifice. Un scriitor îşi poate alege orare personale, un pictor îşi organizează atelierul conform unor exigenţe proprii. La teatru, exigenţele diferă. Programul de repetiţii e prestabilit, mereu imperativ, durata lor de asemeni, regia implică animarea unei echipe, controlul tehnic al spaţiului scenografic. Energia unui travaliu colectiv nu poate avea caracterul aleatoriu al energiei solicitate de efortul individual, ea trebuie mobilizată diferit. Dar cîţi regizori nu exclud asemenea condiții prealabile ce definesc teatrul şi cărora ei nu mai reușesc să le răspundă corect… Iluziile îi împiedică să-şi asume condiţia. Cu atît mai mult cu cît ei nu sînt totuşi decît „interpreţi“ cărora li se interzice reluarea unor motive recurente, aşa cum o pot face pictorii sau sculptorii. „Interpretul“ e solicitat să varieze lecturile şi soluţiile. Repetiţia obsedantă îi e interzisă. De aceea e necesar să-şi admită limitele şi „să pună capăt…“

Eugenio Barba şi-a sărbătorit recent cei optzeci de ani şi a anunţat că ultimul spectacol îi va fi Copacul, dar, de curînd, răspunzînd mesajului meu de felicitări pentru decizia luată, scria: „Leul mai urlă încă“. În adîncul său, el nu acceptă că a ajuns la capăt…

„A pune capăt sau a nu pune capăt?“ – aceasta-i întrebarea. Cine poate da răspunsul: artistul sau publicul? Convingerea mea e că a stărui cu orice preţ să nu te retragi e o eroare. Astfel, o operă legendară în teatru, unde urmele se şterg, îşi pierde gloria: aici doar prezentul contează, căci trecutul e „poveste“.

Un alt argument poate interveni: e, cred, mai indicat pentru un artist să decidă „finalul artei“ pentru a şi proteja „finalul vieţii“. „A pune capăt“ artei e mai binevenit decît „a pune capăt“ vieţii. Iar eu, care nu sînt un artist, mă întreb: cînd o „să pun capăt…?“ 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).

Foto: wikimedia commons, Peter Brook