În Timișoara mea, Gheo și Alina Radu sînt personaje principale. Disco Titanic, cel mai recent roman al său, apărut la Polirom la sfîrșitul anului trecut, o să vă facă să vă amintiți multe lucruri din istoria noastră recentă. Acest interviu e o invitație la lectură. Radu Pavel Gheo e genul de scriitor de care te atașezi ușor. E meticulos, are umor și un fel de căldură foarte specială.

Acum cîțiva ani am schimbat niște mail-uri despre Croația, chiar înainte de a pleca eu într-o vacanță. Singura, de altfel, pe care am petrecut-o acolo. Mi ați scris atunci cu mult entuziasm despre locuri și oameni. Cînd am citit Disco Titanic mi-am amintit de acea vară și am înțeles cum s-au legat lucrurile/în-tîmplările. Cîtă nevoie are ficțiunea dvs. de realitate?

Îmi vine să zic: care-i ficţiunea şi care i realitatea? În timp, cele două se amestecă destul de mult şi uneori – de multe ori, mai ales în literatură – ficţiunea ia cumva locul realităţii: Dublin-ul lui Joyce e astăzi o lume mai „reală“ decît Dublin-ul concret de secol XIX.

Realitatea e punctul de pornire şi suportul ficţiunii. La urma urmei, proza ficţională vorbeşte mai întotdeauna despre realitatea inteligibilă. Că e realistă, parabolică, mitico-magică – tot la lumea noastră se raportează. Scriitorul îl ademeneşte pe cititor cu iluzia realităţii, pentru a-l afunda în povestea lui. Mă gîndesc – nu vreau să sune pompos, dar aşa mă gîndesc – că scriitorii sînt nişte demiurgi de rangul al doilea: creează o lume care n-a existat înainte, cu personaje, locuri, întîmplări, numai că nu au puterea să o facă ex nihilo. Sînt nevoiţi să se sprijine pe lumea existentă, adăugînd la ea lumea lor.

Realitatea asta de rangul întîi – istorică, socială, cum o fi – e importantă exact pentru ceea ce declanşează în cititor: efectul de real. Suprapui ficţiunea pe realitatea cunoscută şi astfel, cumva cameleonic, înzestrezi cu realitate şi lumea ta ficţională. Ca în Războiul sfîrşitului lumii al lui Llosa. De-aici şi nevoia de documentare, de precizie (mă rog, cît se poate) a detaliilor. Dacă îl cufund pe cititor în realitatea asta a noastră, cea a României comuniste şi postcomuniste, cu istoriile ei – jalnicele şi fermecătoarele discoteci optzeciste, revoluţia din decembrie, ridicola tranziţie, Caritasul, afacerile dubioase şi îmbogăţiţii de criză –, sau în cea a războiului din fosta Iugoslavie, cu războiul civil, lagărele de deţinuţi şi ororile de-acolo, dacă refac lumea aceea veridic, pot strecura acolo povestea mea… imaginară sau nu, cine să mai ştie? Cui îi mai pasă cînd iluzia e veridică? Dacă lagărul de la Lora şi Disco Titanic au existat, de ce n-ar exista şi Vlad Jivan şi prietenii lui din Split? Sau Emilia Olteanu şi colegul ei de facultate din 1989, Radu Pavel Gheo?

Există în primul capitol din roman o terasă timişoreană unde Vlad şi trei amici de-ai lui vorbesc la bere despre secesiune, despre Republica Banat, despre miticii cei corupţi. Uite, cînd vine vara, dacă treci prin Timişoara, mergem acolo şi garantez că o să-i auzi pe amici discutînd aceleaşi lucruri – pe ei sau pe alţii. Realitate, ficţiune… care-i una, care-i alta?

Mi-a rămas în minte ce spuneați în interviul cu Lavinia Bălulescu despre schimbările din viața dvs.: nașterea celor doi copii. Cum că, în noua configurație, sînteți „pămînt de flori“. Se poate aplica și pentru literatură/scriitori formula asta? Și, dacă da, în ce fel?

Eu aş zice că sînt alte tipuri de continuităţi. O carte de ficţiune, odată publicată, se cam desprinde de autor, care nu mai contează atît de mult. Sigur, există şi a existat dintotdeauna un interes pentru biografia scriitorului ascunsă în operă, fiindcă oamenilor le place să caute corespondenţe între ficţiune şi realitate (de asta şi profităm noi, scriitorii). Oare Niculae Moromete e Marin Preda copil? Şi Ilie Moromete e taică-său? Stephen Dedalus e James Joyce? Ce dezvăluie scriitorul în romanul cutare din tainele vieţii lui personale?

Îmi amintesc că, după ce a apărut Noapte bună, copii!, s-au iscat tot felul de discuţii legate de personajul care m ar „întruchipa“. De obicei s-a spus că aş fi Paul, scriitorul conformist rămas în Iaşi. Deşi, pe de altă parte, emigrasem şi eu în America, la fel ca Marius. Ca să nu mai zic cîte speculaţii s-au făcut asupra identităţii criticilor ieşeni de la revista (absolut imaginară) Gazeta culturală. În realitate însă, biografia nu contează aşa de mult: relaţia directă, imediată, este între carte şi cititori. După zece-douăzeci-patruzeci de ani, cînd – şi dacă – va mai citi cineva Noapte bună, copii!, crezi că o să mai caute corespondenţele din realitatea „reală“?

Poate că, în sensul ăsta, atunci cînd scriem, chiar sîntem pămînt de flori. Sau de buruieni.

Trecutul recent, recuperarea unei memorii istorice și sentimentale ar fi două dintre firele roșii ale romanului dvs. Lumile se schimbă și, odată cu ele, și viețile protagoniștilor romanului. Mai e comunismul o obsesie a literaturii române contemporane? Și vă întreb pentru că am senzația că sîntem ultimii depozitari ai acestei traume.

Da, sîntem ultimii. Sper să fim. E ca în blestemul acela chinezesc: să apuci să trăieşti în vremuri interesante. Noi am apucat vremuri interesante şi evident că pentru un scriitor comunismul românesc sau ce-a fost el e o sursă excelentă de inspiraţie. Dar pînă la urmă tot povestea general umană contează, felul în care se schimbă un om, cu aspiraţiile şi meschinăriile sale, cu vise, idealuri şi cedări, cu gesturi altruiste şi cruzime dezlănţuită. Creştem şi renunţăm la cei care am fost. Cedăm crezînd că ne maturizăm. Comunismul, ca şi colonialismul sau sclavagismul, nu e decît decorul violent în care i se desfăşoară viaţa. Iar societăţi opresive, care deformează individul, au tot fost şi or să mai fie. Ştii, pe vremuri circula un banc sec despre opoziţia dintre capitalism şi comunism, explicată de un activist mai îngust la minte: „Capitalismul înseamnă exploatarea omului de către om, pe cînd în comunism e exact invers“. Data viitoare o să fie invers.

Cred că noi scriem despre lumea de ieri şi de azi fiindcă pe asta o cunoaştem cel mai bine. Şi fiindcă ea merită cunoscută, nu fiindcă astfel s-ar evita ororile trecutului. Oamenii or să imagineze şi-or să pună în practică alte orori, despre care or să scrie alţii la vremea lor.

Pentru că Revoluția e un punct important al poveștii, ce făceați pe 22 decembrie? Cum erați, la ce vă gîndeați?

În 22 decembrie eram la mama, la cantonul CFR unde locuia pe atunci, undeva în cîmp. În seara de 17 decembrie am fost însă în Timişoara şi am colindat străzile, mai întîi singur, iar apoi împreună cu un coleg. Am mers cu coloanele de manifestanţi, ne-am pierdut pe nişte străzi, la un moment dat mi-a vîjîit un şir de trasoare pe deasupra capului, am dat peste o coloană de blindate care intrase în oraş… Am povestit seara aceea în Cartea roz a comunismului, coordonată de Horaţiu Decuble (în 2004, la Editura Versus). Dar în 22 decembrie eram acolo, la canton, ascultam muzica simfonică pe care o difuza obsesiv postul de radio central şi ştiam că se întîmplă ceva. Iar apoi s-a auzit vocea unui crainic care anunţa un comunicat important pentru ţară. Şi am fost aproape sigur că s-a terminat, că prinsesem căderea comunismului.

Scrieți de mînă, romanele dvs. au mai multe pagini decît ale altor scriitori, ați povestit că lucrați cu fișe de personaje, notițe. Cum arată „bucătăria“ cărților dvs., la propriu și la figurat?

Un haos ordonat, aşa arată. Cînd construiesc intriga, personajele, detaliile, îmi notez pe foi, pe zeci de foi, toate lucrurile care mi-ar putea folosi. Tai, corectez, rescriu, iar tai, fac liste cu personaje, amănunte despre locuri, elaborez cronologii cît mai precise – pe zile şi chiar pe ore –, ca să am senzaţia de control. Mai am şi pe computer zeci de fişiere cu informaţii, de la – ce să zic? – felul cum arătau mărcile germane sau dinarii iugoslavi pînă la reportaje despre anumite locuri sau evenimente. Şi-abia după aceea, cînd toată povestea mi s-a închegat în minte, încep să scriu romanul.

De obicei cam o treime din materialul adunat nu mai intră nici măcar aluziv în carte, dar îmi permite să mă mişc liber prin lumea aia. Asta e şi marea problemă a scrisului (dar şi farmecul lui): cum nu scrii niciodată acelaşi lucru, la fiecare carte te apuci să te documentezi, să cercetezi, să înveţi iarăşi ceva, ca şi cum ai face mereu ceva nou. De fapt, aşa şi e.

Ați tradus și ați redactat multe cărți. Care au fost surprizele ultimilor ani?

Surprize, adică nu cărţi bune, fiindcă din astea au fost destule: Cormac McCarthy, Philip Roth, Jack London – cu ei ştiam la ce să mă aştept. Aşa, la prima gîndire, o surpriză au fost pentru mine Jurnalele lui John Fowles, o carte tulburător de tristă, chiar tragică. Nu mă dau în vînt după ficţiunea lui Fowles, dar Jurnalele m-au cam zguduit.

Dintre cărţile redactate… aici e mai greu, au fost multe. Îmi vine însă în minte una mai recentă, Coajă de nucă a lui Ian McEwan, poate şi fiindcă a fost tradusă foarte fain, aşa că am savurat cartea chiar în timp ce o redactam.

Ce ați învățat de la autorii pe care i-ați tradus? Cum i-ați ales? Care au fost în-tîlnirile importante?

De obicei nu-mi aleg traducerile, mi le propun colegii mei de la Polirom. E drept că traducerea e altceva decît creaţia, dar cred că am învăţat cîte ceva la fiecare traducere. Orice lectură e o lecţie bună, dar la traduceri e mai mult de-atît: cînd cauţi cea mai potrivită formă românească a unei fraze, a unui adjectiv, chiar a unei intonaţii, înveţi instinctiv ceva.

La Hemingway, Roth sau McCarthy a fost ceva în plus. Nu pot să spun exact ce, dar a fost.

Ce v-ați dori să vă întrebe copiii dvs. dacă vă citesc cărțile?

„Tati, tu ai scris cărţile astea groase? De ce? Pot să le rod? Pot să rup coperta? Citeşte-mi şi mie. Sau nu, citeşte-i Marinei (lui Ştefan), eu mă duc să mă joc. Ai scris şi poveşti? Zi-mi o poveste. Asta cu Crăiasa zăpezilor tu ai scris-o, da? Şi Prinţul cel fericit? Şi Cenuşăreasa? Şi Ismail şi Turnavitu? Pe toate, da?“

E multă muzică în Disco Titanic. Ascultați ceva cînd scrieți? Încercați lucruri noi?

Cînd scriu, scriu în linişte: noaptea, în bucătărie, fără nimic care să mă distragă. Mă ascult pe mine – sună preţios, dar aşa e: îmi ascult mintea şi, cînd tace, mi o biciuiesc. Cu cafea şi nicotină.

Lucruri noi încerc în măsura în care vin peste mine. Nici nu trebuie să le caut, mă găsesc singure. Uneori mai cu întîrziere – cum a fost cu copiii –, dar mă găsesc negreşit.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Alina Radu