M-am nimerit odată la Seul, în plimbările mele cu bicicleta de-a lungul fluviului Han, la o expoziție stradală de fotografie. Locul era unul destul de neobișnuit. De obicei, expozițiile stradale pe care le mai văzusem în oraș nu erau cu mult diferite de cele pe care le-ai putea întîlni aiurea. Picturi sau fotografii așezate pe trepied sau pe cîte vreun panou cu aceeași deschidere fugitivă către fluxul cotidianului, cu aceeași prindere din goana privirii a intermitenței artisticului care îți rămîne în minte chiar dacă nu ai zăbovit mai multă vreme în fața ei.

Cum spuneam, locul era atipic: o construcție tubulară, așezată ca o pasarelă fără o funcție utilitară specifică sub cîteva bucle de autostradă și deasupra gazonului și a celor cîtorva mesteceni plantați la Ttukseom pentru relaxarea celor care fac sport de-a lungul fluviului. Un tub gigantic și strălucitor, de unde puteai să observi mai bine mișcarea lentă a fluviului și a oamenilor din jurul său. Înăuntru erau o serie de portrete fotografice ale unor coreeni și ale unor expați, alăturînd, într-o simplă linie discontinuă, o mini, pseudo-istorie a privirii. Prietene care se uitau cu infinită tandrețe una la cealaltă, o mamă și o fiică rîzînd poate la o glumă, un tînăr cu fața acoperită de un batic la un meci al echipei naționale, o altă tînără proaspăt ieșită dintr-o operație estetică, un fotograf cu obiectivul îndreptat spre spectator, un grup de prieteni, coreeni și expați zîmbind relaxat. În țara în care imaginea publică e intens rezervată vedetelor TV și media locale, chipurile acelor oameni, în ipostaze dintre cele mai banale, reconstruind gesturi minore ale cotidianului seulez, aveau ceva cu totul proaspăt. Erau chipuri de oameni ai prezentului coreean în toată tematica diversității sale, sărbătorind Coreea deschiderii. Portrete, adică expresii, care umpleau acel tub într-o după-amiază de primăvară.

Mi-au atras atenția și pentru că păreau altfel, altfel decît intensa mitologie stradală fixată pe retina trecutului pe care alte expoziții o cultivau. O mitologie a durerii, a nostalgiei după fratele nordic înstrăinat în ghemul istoriei recente. Nu se încadrau nici în celălalt tipar identitar coreean revizitat fotografic: cel al poeziei geografice locale, cu munți prezentați în succesive perdele blurate, al templelor care înconjoară discret un pom înflorit. Nu întrețineau nimic din mitologia fotografică a delicateței asiatice, nici din duritatea hiperrealistă a istoriei lor recente. Seria aceea de portrete așezate în caligrafia metalică a tubului conținea o dramă particulară a vechiului suflet est-asiatic, aceea de a trăi mai mult „înlăuntrul lor“, cum recent afirma undeva Nora Iuga vorbind despre un autor japonez. O interioritate, pe care – cred ei și literatura lor – trebuie să o revizitezi din cînd în cînd ca și cum ai privi o picătură de apă făcîndu-și loc printre cîteva pietre. Dincolo de politic, de social, de continua întreținere a șuruburilor rețelelor sociale pe care lumea de azi o exultă, acea expoziție și locul în care se afla desenau în fața privitorului nevoia de privire, nevoia lui „Te văd. Tu mă vezi?“. Iar tubul acela, ca un imens coridor, unea corpul invizibil al fiecărui anonim cu zbuciumul intens al orașului într-un mod cu totul neintruziv, ca o fotografie a interiorității. Acolo, în acea Asie, această interioritate poate fi lesne regăsită fie și la primul colț de stradă, privindu-te încet.

Foto: Flickr