În cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM), desfăşurat anul trecut între 25-28 octombrie, a avut loc, în premieră, un performance poetic numit Literary Death Match, pretext ca scriitorii să intre în ring şi să se dueleze în versuri în faţa unui juriu. Poetele Cosmina Moroşan (n. 1989) şi Livia Ştefan (n. 1982) sînt două dintre supravieţuitoarele acelui performance. 

Muzică pe poezie sau poezie pe muzică? La lansarea volumului Lolita32 (Casa de Editură Max Blecher, 2016) ați venit cu o trupă, Oedip Piaf, care a făcut un sound pentru carte.

Atunci am făcut muzică pe poezie, acum, pentru noua mea carte Thanato Hotel, vreau să fac muzica separat, vreau o atmosferă hipnotică, să adîncească depresia. Și, cumva, un fel de act separat, în care versurile să nu intre toate ca la Lolita32, pentru că atunci cîntam o piesă cu toate versurile unui poem. Aici nu, doar cuvinte disparate din poeme.

Muzica trupei Oedip Piaf este definită ca muzică de apartament.

Așa le place lor să zică, se alintă. Și da, este muzică de apartament fiindcă pentru Lolita32 am repetat numai în sufragerie și am speriat, bineînțeles, vecinii, pentru că totul era amplificat – basul, vocea, eu urlam prin portavoce la microfon… Închipuie-ți ce ieșea acolo! Dar e o muzică… nici nu știu dacă i-aș zice experimentală. Mie așa îmi place să îi zic: post-industrial experimentală, ce a mai rămas din punk, vorba băieţilor din trupă, „nu vrem rock’n’roll, nici blues, nici să facem pe paiațele, vrem doar o expresie“. Prima dată cînd m-am dus la ei, mi-au zis: „Noi vrem pe cineva care nu știe să cînte, deci uită tot ce știi, nu vrem o Whitney Houston, vrem o expresie, un instrument separat.“

Expresie care să vină din interiorul tău și pe care să o manifești acolo, în contextul muzical Oedip Piaf.

Exact. Și ne place foarte mult im-provizația. Cînd e să cîntăm de trei ori aceeași piesă, nu ne simțim în largul nostru, dar pe improvizație sîntem foarte încîntați, cel puțin eu chiar sînt. Muzica e o necesitate, dacă nu ai fi iepure probabil ai fi cangur.

Se spune că ați debutat greu sau, altfel spus, a fost un pas bine cîntărit.

Da, și nici acum nu pot să spun că sînt mulțumită, nu sînt mulțumită nici de re.volver [Casa de pariuri literare, 2012 – n. red.], nici de Lolita32 nu mă simt mulțumită. Eu n-aș mai ieși cu cărțile astea acum, pentru că nu-mi dau seama că mă grăbesc decît la un an după aceea. Stau, scriu, scriu greu, le aleg greu, le ciopîrțesc cu ușurință și îmi dau seama la un an după carte că, de fapt, nu sînt mulțumită de ce-a ieșit.

Dar nu e și asta o formă de evoluție?

Eu cred că da și cred că autocritica este un lucru necesar. Mie îmi place să mă autoterciuiesc pentru că ține nu neapărat de curiozitate, dar ține de o căutare perpetuă. Nemulțumirea mă duce în locuri mult mai interesante decît autosuficiența.

Ce a însemnat volumul re.volver pentru dvs. atunci?

Trebuia, pur și simplu, să ies cu o carte în lume. Practic, eu am strîns cam tot ce aveam pînă în momentul acela și am făcut un fel de sorcovă veselă. De fapt, mai mult o sorcovă tristă. Dar am zis să lansez cartea asta ca să nu mă mai întrebe nimeni: „Cînd publici? Cînd publici? Cînd publici?“.

V-au identificat apoi ca o poetă dură, nervoasă. Vă regăsiți în aceste etichete?

Da, dură, nervoasă. Mă și cunoșteau mai toți cei care mă identificau ca nervoasă. Eram foarte impulsivă în perioada cînd am lucrat la cartea asta. Eram în Giurgiu și mă mutasem ulterior în București, unde toți nervii mei s-au topit în nervii celorlalți. Toate aceste etichete cred că mi se potrivesc și mi-au plăcut mai mult cronicile negative pentru că din ele am putut învăța foarte mult. Uite, la Lolita32 nu am avut nici o cronică negativă. L-am rugat pe Ştefan Baghiu să desființeze volumul și n-a ieșit.

Există diferențe de abordări între cele două cărţi, apărute la o distanţă de patru ani?

Eram mai copilăroasă în re.volver. Foarte violentă și sadică, dar la modul copilăros – ca un puștan care omoară o furnică de curiozitate și pe urmă se uită la ea, îi pare rău și nu îi pare rău. În Lolita32 sînt cumva mai așezate lucrurile. Am vrut și să fiu mai minimalistă, să fie ceva mult mai legat, re.volver era o ciorbă. Toate sentimentele amestecate.

Cum încadrați acest volum într-un curent feminist, nu neapărat ideologizat, dar ca expresie a feminității?

Lolita32 nu este, pentru mine, o expresie a feminității decît foarte puțin. Am folosit două voci, partea a doua e scrisă din perspectivă masculină, și îmi place mult mai mult, adică mi-a fost mai ușor să scriu din perspectivă masculină, să mă apropii de feminitate și de noțiunea de femeie din perspectiva unui băiat. Iar prima parte e băiețoasă pentru că eu mă port la modul ăsta. Am avut un iubit cu patru ani mai mic decît mine care îmi zicea „fetiță“, mie, închipuie-ți. Aveam 30 și de ani, trecusem printr-un divorț, avusesem o copilărie care mă maturizase mult prea repede și mi-am dat seama că da, poți să fii fetiță și după 30 de ani. De asta și numele de Lolita32, mă simțeam ca o fetiță prostănacă și asta este, cred, singura expresie a feminității pe care sînt capabilă să o simt.

Considerați raportarea la real ca temă centrală a poeziei dvs.?

Realitatea este că nu pot să fug de realitate și, cum ziceam și despre Lolita32, toate poeziile sînt inspirate din realitate. Cam așa e – eu am încercat să povestesc ce mi s-a întîmplat mie. Acum însă încerc altceva, încerc să povestesc ce li se întîmplă altora și e mult mai incitant. Practic, am terminat capitolul cu mine însămi, îl trec în rezervă și mă aplec asupra celorlalți în următorul proiect, Thanato Hotel.

„Umorul e cea mai mișto armă posibilă“

Care credeți că este poziția poetului astăzi în România?

Poetul astăzi este un individ ca oricare altul, care trebuie să se angajeze, să muncească și, mai ales, să nu fie numit poet. A ajuns așa penibilă denumirea asta de poet! Văzută de alții, dar cred că mai ales de noi înșine e văzută ca fiind penibilă. Avem de plătit chirii sau rate, avem job-uri care n-au nimic de-a face cu poezia. Eu sînt foarte șocată cînd cineva mă întreabă cu uimire: „Vai, ai job?! Și eu care credeam că duci o viață boemă!“ Nu e așa deloc, nu am și nu voi avea o viață boemă. Pentru mine poezia este o chestie prin care trăiesc. Adică e și ea acolo în peisaj, alături de alte aspecte pecuniare, depresive.

Eu văd poziția poetului ca pe un fel de cîrlig de care ne putem agăța pentru a nuanţa mesajul social.

Aș vrea eu să putem influența societatea cum se întîmpla în trecut, cînd orice artist avea ceva de spus și era ascultat, dar acum nu mai e același lucru. Dacă te uiți, unii habar n-au să vorbească și lovesc în anumite categorii sociale pe nedrept și alții încearcă să doboare prejudecățile, dar nu mai avem aceeași influență și nici nu cred că vom mai avea. Nu, e o luptă pierdută asta cu mesajul social, deși eu am și voi avea întotdeauna mesaje sociale în absolut tot ce scriu. La mine e imposibil să nu mă leg de societate, pentru că o trăim și o producem în același timp și tot ce excludem, toți cei care sînt excluși noi îi excludem, toți cei care sînt incluși – depinde cum îi includem.

Încerc acum, prin Thanato Hotel, să duc mai departe ce am început în partea a doua a Lolitei32. Avem prostituatele, în lumea cărora încerc să intru pentru a scrie despre ele. Despre ele, dar și despre drogați, despre traficul de carne vie, despre depresia clasei mijlocii.

Crezi că sarcasmul e salvator?

Eu am impresia că umorul poate ajuta mult la înțelegerea lucrurilor. De exemplu, am fost la o piesă de teatru despre robia romilor și două ore am stat acolo, plîngînd în sinea mea de cît de prost a fost abordat subiectul, cît de părtinitor la modul vindicativ. Te arunca într-o zonă cinică și deloc empatică. Și am fost la DOR live, unde o mini-scenetă despre rasism era jucată de niște copii, dar comic. Asta a fost! Ajung lucrurile altfel, le înțelegi altfel și rezolvi altfel prejudecățile din capul tău. Le înțelegi mai uman. Nu te bat în palmă cu rigla că nu ți-ai făcut tema, dar îți explic altfel, îți explic rîzînd. Umorul e foarte important, umorul e cea mai mișto armă posibilă.

Există o categorie socială pe care ați vrea s-o salvați?

Mă gîndesc la copiii săraci, la femeile bătute, la oamenii care nu mai pot fi integrați pentru că societatea îi exclude, cum ar fi oamenii fără adăpost. Dar nu idealizez și nu romanticizez niciodată, știu că în fiecare categorie socială există și bune și rele, așa va fi tot timpul. Dar ca un copil să meargă la școală, să scape din orfelinat, ca o femeie să nu mai fie bătută, să scape din casa aia violentă, ca un om să stea într-o casă, nu pe stradă – am senzația că a le oferi ceva nu e de a-juns. Aș vrea să te înțeleg și ca om, să evo-luăm de aici.

Doar să salvezi nu mi se pare suficient. Salvezi și pe urmă nu te mai interesează, și iar apare abandonul social. Iar responsabilitatea socială nu înseamnă numai imaginea ta de om responsabil. Responsabilitatea socială înseamă să trăiești așa, să fie un lucru natural dat. Mi se pare că ar trebui restructurat totul, clasele sociale, totul, refăcut de la zero. Dar nu știu cum, e un proces pe care nici eu nu-l înțeleg.

Mulți care vor să salveze o categorie socială nu fac decît să îi impună celuilalt să fie ușă de biserică, pe cînd tu ești la fel. Ești impulsiv și viciat, poate îți place să înșeli, să bagi la păcănele și multe altele pe care tu nu le înțelegi, dar îi impui altuia să fie un manechin sfînt și perfect, nu o ființă umană.

La final, o întrebare pentru Cosmina Moroșan?

Dragă Cosmina, ai cînta cu mine o piesă de Amy Winehouse? 

a consemnat Carmen PROTEASA

Foto: Dirk Skiba