Să citeşti un roman magnific într-un tren îţi permite să uiţi de unde vii şi unde pleci acum, ca să te gîndeşti de unde vii şi unde pleci de fapt: cu această întrebare, în toată frumoasa ei ambiguitate, începe şi dialogul Phaidros. Mi s-a petrecut acest lucru ieri, cu Lanţul de aur al lui Andrei Cornea (Humanitas, 2017), un roman a cărui forţă literară îl propagă, fără îndoială, drept unul dintre cele mai inteligente, profunde şi problematice romane ale literaturii române recente. O carte construită atent, uzînd din plin de o tehnică a resemnificării în fiecare scenă nouă a tuturor celor anterioare. O structură a canalelor de sens în care adevăruri istorice alimentează viaţa personajelor şi accidente umane compun firescul evenimentelor pe care memoria noastră le-a aşezat exclusiv pe socluri istorice, prea frecvent, doar dincolo de oamenii care le-au trăit. Este o poveste simplă despre ultimele clipe ale supravieţuirii şcolii de filozofie în Atena, în vremea împăratului Iustinian, dinaintea plecării misterioase a acesteia spre Persia, în urma edictului desfiinţării ei din 529. Pe acest fundal construieşte Andrei Cornea o poveste pe care o poate citi orice neinstruit în istoria filozofiei, pentru a rămîne cu gustul unui sens al evenimentelor în care creştinismul şi păgînitatea se confruntă, în care imperiul bizantin şi mica identitate tulbure a atenienilor se ciocnesc, în care poliţia politică şi meschinăriile umane se întreţes şi în care o su­blimă poveste de iubire şi de descoperire a unei gingaşe identităţi feminine îşi caută căldură într-un cuib de spini.

Dar nimic nu este doar atît pentru cine frecventează textele pe care autorul le are în minte cînd îşi spune povestea: fiecare episod te face să înţelegi că el interoghează cînd un pasaj din Platon, cînd o poziţie a lui Aristotel, cînd o lirică bucolică greacă, cînd o piesă de Aristofan, cînd un apel la Plotin sau la Damaskios, cînd un episod de interogatoriu securist, cînd o meditaţie asupra „opţiunii secunde“ ce aparţine arbitrului unei dispute între două opţiuni culturale. Harul cărţii stă, desigur, în a o putea parcurge şi fără să înţelegi aceste lucruri, iar atunci ele au forţa unui cal troian în mintea cititorului neinstruit. Şi e bine să se întîmple aşa: să scrii un roman „filozofic“ într-o literatură (română) care a fost pentru mai mult de un secol sora (mult) mai mare a filozofiei înseamnă să o provoci pe sora mai mare spre un subiect unde ai ocazia să îi spulberi toate eventualele pretenţii de autosuficienţă. Dar dacă înţelegi, totuşi, cîteva din aluziile autorului, poţi încerca încă şi mai mult decît să te supui destinului calului troian al aluziilor: şi anume, să discuţi la rîndul tău condiţiile de posibilitate şi să te întrebi ce istorie a filozofiei are în spate romanul în al cărui flux literar te poţi abandona cu plăcerea lecturii.

Un străin vine în Atena şi tulbură comunitatea prin frumuseţe, dărnicie şi stranietate. Atenienii sînt ortodocşi, cu resturi, nostalgii, mîndrii inexplicite şi atitudini confuze faţă de vechiul păgînism. Damaskios este ultimul discipol al şcolii platoniciene, transmise de la fondatorul ei sub forma unui lanţ de aur. Un prefect avar şi cinic, tulburat frecvent de o Voce a propriei conştiinţe, şi un episcop meschin şi dornic de măriri uneltesc pentru a obţine favoruri imperiale, asuprind vechiul păgînism şi mutilînd statuile lui Fidias de pe Partenon. Simplikia, o tînără nobilă păgînă, îşi neagă feminitatea în urma unei traume şi devine Simplikios, celebrul comentator aristotelic şi membru al şcolii filozofice. Străinul se dă drept nobil şi negustor hiperboreean, dispus să se lase persuadat de doctrine filozofice şi/sau de creştinism, poate chiar pentru a se boteza. Străinul este miza tuturor: pentru prefect şi episcop, care speră să îl folosească pentru a-şi mări meritele în ochii împăratului prin convertirea lui, pentru Simplikios, care se îndrăgosteşte de el pentru a-şi descoperi feminitatea, pentru Damaskios, care vrea să îşi păstreze şcoala, sau pentru poporul avid de distracţii publice gratuite. Totul pînă cînd firele romanului îl pun pe străin arbitru între Simplikia şi Alypios, un discipol creştin al lui Ioan Philopon din Alexandria, care trebuie să îşi dispute opţiunile spirituale public, argumentînd în favoarea sau defavoarea celebrei teze a eternităţii lumii. Dar totul se curmă brusc cu o dezamăgire generală, cînd erudita dispută nu mai are nici o sentinţă, întrucît arbitrul se arată a fi fiul marelui Rege al perşilor, arestat formal de autorităţile imperiale, dar mai degrabă protejat de speranţa lui Iustinian de a încheia o pace de compromis cu perşii. Plecarea lui Damaskios în ţara străinului este, la rîndul ei, o dezamăgire. Toată povestea o are, discret, ca autoare pe Simplikia, bătrînă şi detaşată, preoteasă păgînă care îşi judecă tinereţea şi iubirea cu sublimă înţelegere umană.

Citind în tremurul constant al trenului de ieri, am fircălit cu creionul mai multe locuri ale cărţii, notîndu-mi aluzii la sursele filozofice sau literare pe care le-am bănuit în text. Punîndu-le cap la cap, mi-am pus o întrebare. Aşa, străinul mi-a părut a fi o replică a celui din Sofistul, care pune şcoala lui Platon în faţa unor întrebări care o subminează şi o propulsează spre regîndirea fundamentelor ei. Iubirea celor doi am reţinut-o drept un şir emoţionant de aluzii la lirica erotică greacă, cuplul prefectului şi al episcopului a dat în mintea mea analogii comportamentale cu funcţionărimea comunistă şi sistemul ei securist, iar argumentele puse în disputa privind eternitatea sau finitudinea lumii sînt, într-adevăr, cele clasice. Am fircălit mai intens şi mai interogativ de cîte ori discipolii lui Damaskios sînt uşor ridiculizaţi şi daţi drept „scolastici“, sau cînd Aristotel este pus într-o umbră rizibilă faţă de aurita tradiţie platonică, în sens strict. (Stăruie aici o discretă mefienţă faţă de Aristotel, comună cu A şaptea Scrisoare a lui Mihai Spăriosu, comună poate culturii noastre literare.) Dar toate acestea m-au dus la o singură întrebare: poate fi persanul arbitru între creştinism şi filozofie? Dacă el ne va rămîne aşa în minte, atunci vom înţelege cele două tradiţii numai din perspectiva clipei pe care o trăiau în 529: una de afirmare de sine şi absorbţie a filozofiei, alta de supravieţuire şi preocupare a transmiterii pure a propriei tradiţii antice. Însă ceva în mintea mea contrazice profund această ipoteză: teza eternităţii/finitudinii lumii, cu toate argumentele ei, de o parte şi de alta (gradualitatea fiinţei, omnipotenţa divină, schimbarea voinţei creatorului, creaţia intra- sau extratemporală) nu s-au oprit în 529, iar istoria lor a provocat filozofia să ocupe locul însuşi al arbitrului mai multe ori. Mai precis, ea a asumat legitim tocmai ceea ce romanul nu mi-ar îngădui, prin povestea lui, să gîndesc: rolul arbitrului, care îi revine în roman doar prinţului persan. Această asumare înseamnă a depăşi poziţia filozofiei preocupate de păstrarea strictă a transmisiei „lanţului de aur“ şi înţelegerea, în contextul argumentelor clasice ale disputei privitoare la statutul temporal al universului, că cele două teze opuse („Lumea e creată“ / „Lumea e eternă“) pot fi susţinute coerent în modele de gîndire diferite şi că niciodată raţiunea nu poate să decidă care dintre ele este adevărată. „Arbitri“ care au spus acest lucru sînt măcar doi medievali: Maimonide şi Toma. Iar atunci, mai poate fi arbitrul disputei un prinţ, iniţial luminat şi receptiv, care devine un tiran dezamăgitor pentru cei care au sperat în instaurarea unei republici platonice în ţara acestuia? Nu, pentru că tradiţiile însele s-au schimbat, iar problema însăşi a posibilităţii de a susţine la infinit ambele teze a devenit problema filozofiei. Sau, dacă persanul rămîne arbitrul, atunci şi filozofia rămîne doar greacă. Eu aş pune multă patimă în această discuţie, pentru că magnificul roman al lui Andrei Cornea dă o identitate particulară filozofiei, sub modul prozei literare. 

Alexander Baumgarten este conferenţiar univ., şef al Catedrei de Istoria Filozofiei Antice şi Medievale şi cancelar al Facultăţii de Istorie şi Filozofie din Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca. Îngrijește colecţii importante dedicate filozofiei antice şi medievale ale unor prestigioase edituri din România, unde a publicat peste zece volume în ediţii bilingve comentate.