Prima amintire personală, în ordinea cronologiei interioare, despre orașul Slobozia este apartamentul pe care bunicul meu patern îl primise, cum erau vremurile atunci, prin repartiție de la locul de muncă, Combinatul Chimic din localitate. Un apartament spațios, pe două laturi, cu un hol generos. Dormeam, eu și fratele meu mai mic, cu bunicii mei în dormitorul mare, aflat la capătul holului, pe niște saltele, direct pe jos. Mobila nu venise încă, nici părinții noștri. Făceau încă naveta la țară, unde lucrau, tata ca tehnician veterinar și mama ca profesoară suplinitoare de matematică.

A doua amintire este drumul, de mînă cu tataia, spre o frizerie dinspre orașul nou, acum; atunci era încă orașul vechi și, poate ochiul îndepărtat al memoriei mă înșală, dar parcă era într-o mică pantă, spre deosebire de netedul de acum. Era, parcă, în dreptul actualului magazin mare, fostul magazin universal „Ialomița“. Țin minte însă fără rest că înăuntru și pe dinafară frizeria era vopsită în albastru și-n verde intens, sclipitor, aproape fosforescent, într-un ulei țipător, care mi se părea atunci, chiar și pentru ochii mei de copil, neobișnuit. Mai apoi mergeam la cofetăria care semăna cu un vapor și care se chema „Modern“ (și unde mătușa cumnatei mele, Anca, a lucrat mult timp ca șefă de unitate). Așa mi se părea mie atunci, că e ca o navă cu punți largi unde mîncam cu multă bucurie deja acum celebrele mărci înregistrate ale zaharicalelor din comunism: prăjiturile „Carpați“ ori eclere, preferatele mele dintotdeauna, și beam Brifcor sau Ci-Co, arareori Pepsi. Puțin mai tîrziu, mergeam la cofetăria „Trandafirul“, mai aproape de casă și de nou-înființatul pe atunci Orășel al Copiilor.

Dar prima și prima amintire ever e de la țară, din satul Mircea cel Bătrîn, unde mi-am petrecut primii patru ani din viață. Ieșeam din curtea construită cu trudă de fiul cel mai mic al unei arzoaice buzoiene, baba Ileana, cum i se zicea de către noră și nepot, tatăl meu. Cum am mai scris, satul a fost construit prin împroprietărire regală, fiind aduși munteni, oameni chivernisiți din Subcarpați, mai ales din zona Buzăului. Oameni cu livezi și grădini mari, care au luat-o de la zero în cîmpia capricioasă și alintată ca o Mare Pisică a Bărăganului. În colțul de intersecție a două străzi mari, strada principală și o alta, se aflau trei frați ai babei Ileana, cealălalt colț al pătratului fiind, îmi spune mamaia acum la telefon, al lui Grînaru (Croitoru). În triunghiul fraților Crăciun și (Alexe)-Tănase se petreceau multe mini-drame, ca atunci cînd ai o amazoancă șefă de clan și niște nurori cu multă personalitate și toate foarte diferite. Celălalt frate, fratele mai mare, nea Andrei Crăciun (am scris data trecută, din grabă emoțională explicabilă, că lîngă mormîntul bunicului de la Bora este chiar el, încurcîndu-i numele cu Dumitru, al doilea frate mijlociu, comersantul vecin cu noi de gard la țară). Nea Andrei locuia cu soția lui, Sofica, leneșă și îndelung văitătoare, mai la vale și era preferatul amazoancei. „Tot le căra! Pînă și vițelul nou și gras crescut de mine și de tac-tu mare l-a luat dă funie și i l-a dus într-o zi. Că ce – zicea – e bătătura ei. Of…“, vorba mamaiei, nora mai mică ce trăgea din greu sub jugul aprig al capricioasei, sefeștei Ilene. O întreagă istorie, ce mai…

Așa. Să fi avut vreun an și ceva, maximum doi. Obișnuiam de atunci să-mi placă foarte mult cădelnițatul. Îmi improvizase mamaia dintr-un ibric ruginit un soi de cădelniță, în care-mi punea puțin jar și toată ziua sau cît mă ținea cheful cădelnițam firele de ceapă pe pămîntul reavăn de primăvară sau florile sau găinile sau, ca în acea zi, cînd am zbughit-o de sub ochii vigilenței ai mamaiei Leanca, dar împărțiți iute și în foarte multe treburi gospodărești, drept în fața unui tractor, nemișcîndu-mă de acolo neam, spre disperarea bietului om cu bască, ce avea, firește, treabă. Venise direct din cîmp (satul are, ca orice sat/oraș nou, străzi drepte, perpendiculare, spre deosebire de satele vechi, de sub munte, construite, scuzați, dar așa se zice, mi-a zis un prieten sufletist recent, în stilul intermitent „pișatul boului“). Stăteam lemn-Tănase, cum se zice prin părțile alea, cu ibricul în mînuță, și-i dădeam picit din voce și mînă cu „Doaaamnee milueeeștee, Doooamneee milueeeștee!“ înainte. Pînă n-a venit mamaia să mă ia, nici că m-am dat la o parte. Asta și amintirile năbădăioase cu „bătălii“ cu gîscanii, joaca cu puii gălbiori, cu rățuștele sau bobocii mo-fluji și preocupați, udatul cu găletușa albastră de plajă, din plastic, a firicelelor din grădină.

Lăsasem povestirea, data trecută, într-o pantă. Pe repede înainte, la 17 ani după decesul bunicului meu patern, Stere Tănase, am ajuns în Coreea de Sud, într-un schimb interuniversitar, ca profesor de studii românești. Am tot scris în această revistă, așa cum mi-a permis memoria mai mult sau mai puțin chinuită, despre experiența de acolo. Foarte utilă, oricum. Unul dintre primele lucruri pe care le-am remarcat au fost mormintele ca o moviliță rotundă, în mici poiene rotunde, săpate ca niște ochi în perdeaua deasă și destul de nouă a pădurilor coreene. Toate în pantă. L am întrebat odată pe un coleg de ce sînt așa. Nu mi-a răspuns foarte clar. Dar eu cred și acum că, cu toată filozofia confucianistă din spatele așezării lor, au ceva de-a face cu spațiul ondulat, vorba lui Blaga, egal răspîndit ca alinare în lumea asta. Și cu artisticul. Aveau ceva din romantismul lui Caspar David Friederich, din înălțimea lui William Turner și din spațiul mereu deschis, chiar din detaliu, al lui Claude Lorrain. Ca toate amintirile, poate.

Foto: B. Tănase