Am văzut odată un oraș adormit. E situat pe malul lung și nisipos al Mekongului și nu e de prea mult timp capitala Laosului. Nici dacă ar fi fost mai treaz, în acele zile foarte călduroase de ianuarie, nu cred că ar fi arătat altfel. Vientiane pare un oraș – ca multe orașe din estul Europei care au trecut prin trauma recentă a abuzurilor arhitecturale ale regimului comunist – care preferă evaziunea printr-un somn prăfos decît să-și privească propria traumă în ochi.

Deși e un oraș mic, are toate marotele chinului arhitectural din suratele sale est-europene: bulevardele erecte ale centrului civic, tăiate peste straturile vechiului oraș prea drept pentru haosul din jur, cu „capete“ instituționale care mixează forme neomoderniste cu motive tradiționale locale (acoperișurile pagodate ale sediului partidului local sînt o excentricitate pe care comuniștii români nu au încercat-o, imaginați-vă Casa Poporului, în miniatură, cu acoperiș Voroneț). Același amestec de piețe improvizate, de gloată și tristețe, de Urziceni cu Mogoșoaia, cu hale din fier ruginit care pun laolaltă stive de haine colorate strident peste circuri ale foamei, cu picioare de animale înmuiate într-un aspic bizar, cu tarabe de ghiuluri și belciuge, cu rochii de mireasă & de seară cu urmele de transpirație deja marcate, telefoane, casetofoane și multe, multe obiecte inutile. Un oraș astfel adormit nu poate trăi decît prin aglomerarea inutilului și nu suportă, aparent, deasupra lui decît masochismul unui continuu ochi cinic și naturalist. Oamenii unui oraș astfel adormit îmi amintesc de un vers din anii ’70, scris de Franz Hodjak, poetul german din Timișoara: „peste vară dispăream din viața mea“. Doar că, acolo, o astfel de „vară“ părea, așa cum li se va fi părut și bucureștenilor din anii ’80, aruncați în penurie și încărcați de praful șantierelor pînă-n măduvă, interminabilă.

Cunoaștem destul de bine limbile acestei vipii. O știm foarte bine din lipsa detaliilor colorate, amuzante, goale de orice sens grav, jucăușe, din textele anilor ’90 despre oraș. Orașele astfel adormite nu au ochi cu simțul umorului, poezia lor e toată un sarcasm greoi. Într-un astfel de oraș pare că nu e nici un ochi voios ca acela al lui S.I. sau al lui A.F. sau al lui F.L. & A.M.S. care să le vadă.

Am fost recent la reluatele Nocturne de poezie ale ARCEN, pe acoperișul clădirii renovate de pe Magheru. Clădirea pe care se desfășoară aceste foarte bine organizate lecturi de poezie română contemporană e, dacă memoria vizuală nu mă înșală, unul din cele maximum zece locuri renovate de-a lungul bulevardului, altfel lăsat la mila proniei (asta dacă socotesc și cele trei librării, Cărturești, Humanitas și Nemira; ca și sora sa lăsată de izbeliște, Elisabeta, tot librăriile aduc un mic semn de schimbare). De-acolo, de pe acel acoperiș, poți vedea departe în centrul Bucureștiului. Vezi toate straturile sale, mai vechi sau mai recente, simți mirosul de pizza de la trattoria de alături, vezi piețele și clădirile și monumentele, vezi forfota străzii de dinainte de somn. Vezi apusuri de soare. Locul e arhiplin, de fiecare dată. Foarte mulți oameni tineri, care nu au apucat nimic din acea adormire. Care vin acolo poate pentru priveliște, poate pentru că e cool, pentru organizarea impecabilă, tonică, pentru a-i asculta pe poeți. E absolut remarcabil că sînt atîția. Eu cred că vin acolo în primul rînd pentru fidelitatea față de povestea orașului pe care inimoșii din ARCEN, cu toate exaltările inerente, au reușit să o retrezească. Povestea poeziei cu public numeros, vesel și muzical de pe clădirea Magheru One a început printre casele mahalalelor, prin detaliile vieților acestui oraș. Ca să asculți poezie română contemporană pe acoperișul unei clădiri neomoderniste renovate recent e bine să începi cu poveștile grele ale străzilor vechi de dedesubt. Sau cu imaginea din dimineața asta a unui vagon de metrou la o oră de vîrf.

În acea după-amiază în Vientiane, pe acel mal deșertic al Mekongului, cîțiva tineri care se întorceau de la școală, în uniformă, își scoseseră pantofii ca să meargă prin nisipul fierbinte. Se schimbau sub un indicator care îi îndrepta pe eventualii doritori, în direcția opusă malului și într-o grafie greșită, dar atît de tipică pentru ce era acolo, spre „Palaise de la Culture“. Acei tineri laoțieni nici nu-l observau. Se îndreptau – așa cum spunea minunata poetă Svetlana Cârstean în seara din vara aceasta pe acoperișul unui oraș retrezit, „cine nu e mîngîiat nu există“ – spre forma de afecțiune pe care adormitul lor oraș o oferea. Spre adierea proaspătă de acolo.