Multe încercări veți avea de înfruntat, vitejilor, de vă veți încumeta să mergeți la Muzeul Național de Artă Contemporană. Mai întîi, zidul kilometric, aproape interminabil, ce înconjoară, precum o fortăreață, clădirea. Apoi, vajnicii cerberi care străjuiesc intrarea. Urmează drumeagul plin de gropi și cu dale mișcătoare, parcă dinadins puse acolo pentru a rupe gleznele celor care au reușit să treacă, cu bine, de primele două obstacole. Dar cel mai cumplit dintre toate e șanțul acesta cu apă infestată.

Se oglindesc pe luciul acestei ape mizerabile chipuri de miniștri degrabă tăietori de panglici, de iluștri muzeografi, de administratori și contabili neiertători cu bugetul culturii, de reputați curatori și artiști, se văd acolo figurile severe ale criticilor de artă, obligați, prin natura profesiei lor, să-și înmoaie mai des tălpile în mîzga groasă decît noi, ceilalți, se reflectă în mlaștină grimasele consternate ale eventualilor vizitatori străini dornici să descopere arta contemporană românească, răsar, printre unde, fețele noastre obosite și triste. Și, dacă privești cu atenție de pe celălalt mal al acestui ghiol, pe suprafața unsuroasă a aceleiași ape încep să se profileze turlele făloase ale viitoarei catedrale a mîntuirii neamului.

Băltoaca asta mizerabilă e acolo încă de la inaugurarea muzeului, în 2001. Jegul ăsta e acolo din 1984, cînd Ceaușescu a pus piatra de temelie a Casei Poporului. Infecția asta ordinară e acolo de la prima descălecare a lui Bucur. Ba chiar – sînt aproape sigur! – e acolo încă de la facerea lumii. Și, probabil, va rămîne tot acolo, neclintită, și după apocalipsă, ca un semn al biruinței complete și definitive a noroiului asupra civilizației.

Perenitatea ei îmi amintește de aceste rînduri scrise de Mircea Cărtărescu în Solenoid: „Arhitectul de geniu proiectase străzi strîmbe, canale desfundate, vile căzute pe-o rînă, invadate de bălării, case cu peretele de la fațadă căzut cu totul, școli impracticabile, magazine cu șapte etaje, șuie și spectrale. Și, mai ales, Bucureștiul fusese proiectat ca un mare muzeu sub cerul liber, muzeu al melancoliei și-al ruinării tuturor lucrurilor“.

Ruinarea tuturor lucrurilor începe, pentru mine, de la această eternă băltoacă jegoasă – sau, mai bine spus, de la blocajul administrativ care-i asigură perenitatea. Căci balta e în afara muzeului, nu înăuntrul lui, deci dincolo de „jurisdicția“ conducerii muzeului. În plus, băltoaca nici măcar nu se alungește pînă în dreptul corpului de clădire ce adăpostește MNAC, ea ocupă un perimetru aflat în vecinătatea unei secțiuni de construcție (abandonate ori încă nefinalizate) destinate Senatului. De altfel, clădirea însăși care adăpostește muzeul a fost cedată tot de Senat – aceasta e instituția care s-ar cuveni, deci, să administreze mlaștina. Dar care să fie soluția? Un pod care să traverseze lacul? Un tunel pe dedesubt? Reparații temeinice ale pavajului? Sau, poate – e și asta o soluție –, în loc să astupăm groapa, mutăm muzeul, cu totul, pe un teren uscat?

E nevoie de investiții, iar Senatul, probabil, nu dispune de fondurile respective, avînd alte priorități. O fi nevoie, probabil, și de un studiu de fezabilitate, ca la orice mare lucrare de infrastructură. Și de avize: de la Ministerul Dezvoltării Regionale, de la Transporturi, de la Interne (că doar e o zonă aflată sub paza Jandarmeriei), de la Ministerul Culturii (dacă se descoperă, în timpul săpăturilor, cine știe ce artefacte străvechi?), de la Finanțe (ca în cazul oricărei mari investiții), poate chiar și de la Ministerul Mediului o fi nevoie de vreun aviz, că cine știe ce viețuitoare nemaiîntîlnite și-au făcut habitat în această băltoacă.

În fine, se pune și problema banilor. Oare cît costă să desființezi o baltă?

Domnule director al muzeului, domnule ministru al Culturii, doamnă prim-ministru, domnule președinte al Senatului, domnule președinte al României, măicuță Precista și Doamne, Dumnezeule, rezolvați, cumva!

Foto: M. Martin