Au scriitorii și o misiune politică, extraliterară? Avem nevoie de literatură angajată? Ce rol, ce rost are literatura în vremuri de mare încordare politică? Iată cîteva întrebări pe care și le pune Radu Vancu în cea mai recentă carte a sa: Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015 (apărută la editura Humanitas).

 

Credeţi într-o misiune politică a scriitorilor, a poeţilor, credeţi în alt rost al poeziei – unul extraliterar?

Cred că şi rostul acesta, politic, e unul intraliterar de fapt sau, altfel spus, poezia are şi o natură politică în sine, indiferent de tema ei, prin faptul că reacţionează întotdeauna la ceva. Iar atunci cînd reacţionează la o temă exterioară subiectivităţii scriitorului, se transformă imediat într-un act politic. Dar, pe de altă parte, felul meu de a mă raporta şi de a scrie despre politic seamănă cu ceea ce spunea Amos Oz într-un interviu – întrebat cum face el cînd scrie despre politică, a răspuns că are două stilouri: unul pentru scrisul de literatură ficţională, altul pentru scrisul de articole politice. În acel interviu filmat, chiar a scos stilourile şi le-a arătat. Amos Oz spunea că nu le amestecă niciodată. Într-un fel scrie cu stiloul rezervat pentru literatură ficţională, şi-n cu totul alt fel îşi scrie articleria politică. Eu, unul, am învăţat să-i admir şi pe cei care au un singur stilou, pe cei care fac în scrisul lor şi literatură politică. Mă gîndesc la poeţi admirabili precum Pablo Neruda, Nicanor Parra, Pier Paolo Pasolini, oameni care fac din poezie în mod direct şi o reacţie la politic. Noi, în România, ne-am obişnuit să dispreţuim literatura politică, pentru că în comunism ea a fost confiscată de adulatorii unui regim, de Corneliu Vadim Tudor, de Adrian Păunescu, poeţi slabi, de portanţă mică, literar vorbind, dar care au profitat prin scrisul lor de avantaje ale politicului. Însă adevăraţii poeţi politici sînt cei care reacţionează la politic, cei care-l denunţă, perifericii striviţi de sistem, şi nu profitorii de pe urma sistemului. Şi mă bucur să văd că-n ultimii zece, cincisprezece ani, de la Marius Ianuş la Elena Vlădăreanu, să zicem, au apărut şi la noi poeţi foarte buni, care sînt poeţi cu adevărat politici.

Chiar aşa, cum vedeţi din această perspectivă, a viziunii politice, poezia contemporană românească?

Indiferent dacă e poezie politică, poezie erotică, poezie intimistă, cum se spune, condiţia e să fie întotdeauna foarte bună sub raport literar. Şi, cum ziceam, cel puţin de la Marius Ianuş încoace, dar cred că aş putea să cobor în timp pînă la Andrei Bodiu, care are un volum întreg numit Poezii patriotice, sau la anumite texte ale lui Alexandru Muşina, şi revenind pînă în prezent, la Miruna Vlada și la volumul ei de poeme Bosnia. Partaj, toţi aceşti poeţi întinşi pe ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, fac o poezie politică ce poate sta, literar vorbind, lîngă cea mai bună poezie politică ce se scrie în lume la ora asta. Ştim bine că literatura română, dacă are geniu în ceva, îl are cu precădere în zona poeziei. Şi mă bucură foarte mult că s-a haşurat şi zona politică pe harta noastră poetică, pentru că prea multă vreme am avut o repulsie faţă de natura politică a poeziei. Îmi aduc aminte că în jurnalul său, Matei Călinescu nota, în 1974, abia ajuns în Statele Unite, că e scandalizat că a fugit din România din cauza politicului, din cauza felului în care politicul metastazase şi cuprinsese toate zonele realului şi ale literaturii, şi i se părea revoltător să ajungă în Statele Unite şi să constate acolo că la universitate şi în redacţii literatura e discutată şi sub raportul acesta politic. Iar după zece ani de zile, Matei Călinescu notează în alt jurnal, din 1983, că i-a luat un deceniu întreg să înţeleagă faptul că literatura are o natură politică în sine, şi că această natură politică e îndreptăţită, are drept la existenţă şi că, de fapt, o literatură e mare atunci cînd produce şi poezie sau proză de acest fel, adică politică. Şi cred că poezia română îşi confirmă, apropriindu-şi şi zona poeziei politice, natura ei de mare poezie.

Înainte de 1989 poeţii se fereau de politic, nu puteau să fie decît unidirecţional politici sau autonomi cu totul faţă de tot ce înseamnă politică. Ce a produs momentul 1989 pentru literatură?

A produs o liberalizare a modului în care poţi aborda absolut orice temă. Exact aşa cum spuneaţi, atunci cînd abordai tema politică, puteai s-o abordezi numai într-un anumit fel, adică numai adulator faţă de regim, faţă de partid, faţă de politicile lui… Nu puteai să ai nici un accent cît de cît critic. Dar asta era valabil în absolut toate zonele scrisului. Dacă abordai o temă să zicem erotică, era inimaginabil să scrii despre latura fizică a erosului, pentru că asta era de asemenea exclusă, nu avea drept de existenţă. Falsificarea temelor, amputarea lor, era prezentă în absolut toate zonele literaturii. După 1990, libertatea aceasta în a aborda toate aspectele oricărei teme a fost la început receptată într-un mod entuziast și, îndrăznesc să spun, naiv și excesiv din sens opus. Adică literatura a fost, în primii ani după ’90, poate excesiv interesată de corporal, de erotic, de sexual, confundînd libertatea de a folosi toate cuvintele din dicționar cu un fel de libertate obligatorie a alegerii temei. Însă acum literatura română arată ca o literatură absolut occidentalizată, naturală în alegerea temelor. Și asta cred că se reflectă și-n valoarea literaturii care se scrie acum. Într un dosar recent din revista Cultura, Andrei Terian și Bogdan Crețu discută periodizarea literaturii române, plecînd de la constatarea că se vorbește în mod curent despre literatura română contemporană ca începînd din 1945, ceea ce înseamnă că am avea 72 de ani de literatură română contemporană. E aberant, nu poți să ai un secol întreg de literatură contemporană, e limpede așadar că trebuie s-o reperiodizăm. Și sînt de acord cu soluția propusă de Terian, care spune că în mod normal ar trebui să vorbim de o literatură română sub comunism, pînă-n ’89, și de-o literatură postcomunistă, care deja are 27 de ani de existență, adică atît cît are tot interbelicul românesc. Și Terian spune în această discuție că el socotește literatura contemporană, adică aceasta din ’89 încoace, chiar superioară valoric literaturii din comunism, dintre ’60 și ’89, tocmai pentru că are libertatea de a alege orice temă și de-a o ataca cu orice instrumente dorește. Iar din punctul de vedere al lui Andrei Terian, acesta este argumentul cel mai pertinent pentru a susține că literatura din ’89 încoace este superioară celei dinainte de ’89.

Poeții sînt ca niște anticorpi, ei apar acolo unde există o boală a societății, o rană a societății, scrieți undeva. Să înțelegem că această abundență de poezie și de poeți în România e un semn de boală a societății?

Trebuie precizat că teoria asta cu poeții care acționează ca niște anticorpi într-o societate bolnavă îi aparține lui Ion Mureșan. Și, da, are mare dreptate: abundența aceasta de poezie foarte bună în România este și un indicator, un marker al unei boli a organismului social. Asta se poate observa nu numai la noi. În toate țările în care modernitatea eșuează, poezia, literatura de fapt, are un rol încă central, iar scriitorul are un statut poate supradimensionat în raport cu țările în care modernitatea s-a realizat. Ne uităm la țările din America Latină, unde poezia se recită încă pe stadioane, unde, aflăm din romanele lui Bolaño, și e perfect adevărat, constați ajuns acolo, că și chelnerițele, și prostituatele scriu poezie și citesc poezie, la fel ca profesorii universitari sau academicienii. Absolut toată lumea e interesată de literatură în țările care tind să intre în modernitate. Scriitorii sînt cei care au desenat, în secolul al XIX-lea, proiectul modernității; odată ce instituțiile modernității, așa cum au fost ele gîndite de către scriitori, sînt puse în operă, scriitorul e tot mai periferic. Iar cînd o țară e definitv modernă, rolul scriitorului e unul exclusiv periferic. E un paradox al modernității. Asta poți s-o constați uitîndu-te la felul în care arată lansările de carte la Paris sau la Stockholm, unde sînt cinci, șapte oameni prezenți. Am constatat recent că și Knausgård, în volumul al treilea al hexalogiei lui, vorbește despre o întîlnire cu publicul la Stockholm unde au venit doar șapte persoane. Ceea ce arată încă o dată că, în țările în care modernitatea e definitiv pusă în act, audiența poeziei și a literaturii în general scade. Iar faptul că la noi sînt atît de mulți poeți buni, că e atîta zarvă în jurul poeziei, e îmbucurător, dar și cumva îngrijorător. Arată că boala încă nu s-a încheiat, că modernitatea încă nu a fost cu adevărat pusă în act aici.

Sînt mulți poeți, dar sînt și cititori de poezie? Dacă e să ne uităm la ce se întîmplă în librării sau chiar la evenimentele literare unde vin poeți, publicul este totuși foarte redus. Este România o țară atît de modernă încît nu mai are nevoie de poeți, după cum sugerați?

Aici nu știu ce să răspund, pentru că sînt argumente să răspund și cu da, și cu nu. Da, tirajele sînt mici, vizibilitatea poeților e minusculă. De pildă, în Franța, că tot am pomenit-o, la lansări nu e multă lume, dar există emisiuni dedicate poeziei pe TV5, pe canalele cele mai importante, există cel puțin o emisiune săptămînală în care e invitat un poet. Așa ceva nu poți să constați în România, nu există la canalele TV nici un moment special dedicat poeziei. La Radio România Cultural există, slavă Domnului! Dacă ar dispărea și de aici, chiar s-ar închide orice speranță. Însă în același timp nu pot să nu constat că proliferează editurile dedicate poeziei. Sigur, sînt edituri mai degrabă mici, Casa de Editură Max Blecher, Charmides, Tracus Arte, dar sînt și edituri cu tradiție îndelungată și mari, mă gîndesc la Cartier, care inițiază antologii de poezie spectaculoase. Și nu cred că toate aceste edituri ar exista dacă nu s-ar vinde într-adevăr poezia. Sigur că știu că oamenii ăștia care se ocupă de poezie trăiesc foarte greu și nu cîștigă practic nimic de pe urma ei, dar îmi spun că, pe de altă parte, nici editurile nu s-ar înmulți dacă poezia nu ar avea un public al ei.

Dar dumneavoastră pentru cine scrieți? Aveți un public ideal în cap atunci cînd scrieți?

Nu am un public ideal în cap. Atunci cînd scriu și încerc să îmi recitesc versurile, să-mi dau seama cum sună, dacă sună fals sau nu, vocea pe care o aud în mintea mea e vocea lui Mircea Ivănescu, vocea cu care îmi citea Mircea Ivănescu poezii din tot felul de autori, în lungile zile în care stăteam de vorbă. Deci, într-un fel, publicul meu ideal e acestă voce a lui Mircea Ivănescu, care avea un simț absolut al poeziei. Altminteri, cînd scriu, nu mă gîndesc la un om anume sau la altul, la un public anume sau la altul, la ce teme ar putea să intereseze acel public sau nu. Cred că sînt un scriitor destul de neprofesionist din punctul ăsta de vedere, pentru că scriitorul profesionist cred că știe exact cui i se adresează.

Poezia dumneavoastră este în mare parte și biografică. Recent ați publicat un jurnal. Ce e diferit cînd scrieți jurnal față de atunci cînd scrieți poezie? Le scrieți pe ambele cu același stilou, ca să ne întoarcem la Amos Oz?

Da, pentru mine poezia e tot un gen al biograficului, ca și jurnalul. Am de-a face cu aceleași pulsiuni, aceleași teme, aceleași personaje, dacă vreți. Îmi vine mai degrabă greu să scriu proză, să inventez, să fac ficțiune. Pentru mine, și jurnalul, și poezia sînt cu totul altceva decît ficțiunea. Mircea Ivănescu spune așa: n-am înțeles niciodată poezia lui Nichita Stănescu, știam ce gîndește el, știam care sînt frămîntările lui, știam care e viața lui și-apoi vedeam că el apare cu poeme cu îngeri, cu mîini care se transformă în frunze, cu lucruri care nu se pot întîmpla pe lumea asta, zicea Mircea Ivănescu, iar în poezie nu trebuie să minți. Cam asta simt și eu cînd scriu și poezie, și jurnal. Nu pot să mint, nu pot să inventez în poezie sau în jurnal lucruri care n-au existat. O fi o limită a mea ca scriitor. Însă cred că poezia are de-a face cu acele tensiuni foarte stranii care există în viața fiecăruia dintre noi și pe care încearcă să le domesticească într-un fel sau altul. Dar asta înseamnă, repet, că sînt amîndouă genuri ale biograficului, scrise cu același stilou și că între ele nici măcar nu există o compartimentare clară. Există cîteva pasaje din jurnal care, doar tăiate sub formă de versuri, au putut să intre în Cantosuri domestice, fiind identice cu cele din jurnal.

Zodia Cancerului e titlul acestui jurnal. De ce această trimitere la Sadoveanu?

Mi-a plăcut tot timpul să fur titluri. Și Biographia litteraria e un titlul „furat“, și Sebastian în vis e un titlu „furat“… În ce privește Zodia Cancerului, mi-am dat seama în 2015, cînd l-am încheiat, că am scris despre o lume marcată de un cancer politic și etic, că multe dintre simptomele acestui cancer social se regăsesc inevitabil și-n jurnalul meu și pentru că în această perioadă am avut suspiciunea că am eu însumi o formă de cancer, am avut simptome de genul ăsta și mi s-a părut că se leagă cancerul meu intim cu cancerul extim respectiv; sigur că metafora funcționează și pentru literatură ca atare. Literatura poate să fie într-un fel cancerigenă, în sensul în care e compusă din aceleași celule ca ale vieții tale care se activează și se mănîncă pe ele însele, așa cum se produce și în cancer. Literatura e viața ta mîncîndu-se pe ea însăși. E o zodie a cancerului, din punctul ăsta de vedere.

Jurnalul începe la sfîrșit de august 2012. E totuși paradoxal faptul că în-ce-peți notațiile cu luna august și nu cu iunie, cu vara acelui an foarte fierbinte pentru politica românească și foarte tristă pentru democrație.

Da, atunci, în august, dacă nu mă înșel chiar în 23 august, am început să notez sistematic în jurnal. Am simțit nevoia să-l țin așa, cu regularitate, începînd de atunci. Nu știu de ce nu l-am ținut, într adevăr, în acea vară dementă, cînd chiar aș fi avut subiecte… Poate explicația e următoarea: e un jurnal totuși foarte intim, în care răzbat ecourile cancerului din afară, însă ceea ce m-a interesat a fost de fapt harta egoistă a creierului meu, a inimii mele, zis mai prețios și mai patetic. E un jurnal despre literatură de fapt, despre felul în care corpul nostru și creierul nostru transformă în literatură marfa pe care o primesc din afară. Llosa spune undeva că fiecare scriitor are o tenie în el și că tenia asta transformă în literatură tot ce primește. Din punctul ăsta de vedere, cred că jurnalul meu e un fel de jurnal al acelei tenii, sau o simptomatologie a teniei. Are o anumită legătură și cu exteriorul, dar de fapt este vorba despre modul în care exteriorul se transformă în interior.

E într-adevăr un jurnal al întîlnirilor cu literatura și cu cei care fac literatura. Care au fost pentru dumneavoastră marile întîlniri formatoare?

Fără îndoială, întîlnirea din vara lui 1997 cu Mircea Ivănescu a fost întîlnirea decisivă. Atunci ne-am împrietenit și am început să observ în persoana lui Mircea Ivănescu felul în care funcționează această tenie care parazitează realul pentru a-l transforma în literatură. Mircea Ivănescu, acest poet de-o discreție absolută… Se scrie într-un fel înainte de Mircea Ivănescu și în alt fel după Mircea Ivănescu în literatura română. Are dreptate Al. Cistelecan cînd spune că e poetul care a modificat cel mai mult scrisul de poezie în limba română după al Doilea Război Mondial. Atunci am văzut că literatura trebuie să fie purtată fără aureolă, fără panaș, fără nimb metafizic în jurul capului, fără gesticulație megalomană în jurul propriilor gesturi; și tot de atunci încoace am avut înțelegerea acestui fapt că scriitorul e o ființă ca oricare altele, e scriitor numai atunci cînd e la masa de scris și scrie, și-atunci într-adevăr are datoria să fie cît mai excesiv în toate. În rest, trebuie să fie cît se poate de moderat și de natural ca om. Să-ți pui tot ce ai excesiv în scris și să ai pasiunea moderației în viață – asta e ce am înțeles de la Mircea Ivănescu. Iar apoi asta mi s-a reconfirmat la toți scriitorii foarte buni pe care am avut privilegiul să-i cunosc, de la cei deja clasicizați, aș zice, ca Mircea Cărtărescu sau Horia-Roman Patapievici, pînă la cei în curs de clasicizare, cum sînt Claudiu Komartin sau Dan Coman, care sînt tot oameni firești, naturali, calzi, prietenoși, fără nici o urmă de megalomanie sau de adulație. Nu semnalizează nici unul că e foarte fericit să fie propriul lui contemporan, cum se întîmplă cu atît de mulți dintre scriitorii de mîna a doua și-a treia, din păcate.

Cum vă ajută literatura, cum vă ajută ficțiunea să înțelegeți mai bine ce vi se-ntîmplă, ce ni se-ntîmplă?

Realul se organizează tot ca un fel de ficțiune, pînă la urmă. Viața imită din răsputeri literatura și arta. Și atunci cînd ai citit un număr de romane sau de volume de poeme, vezi cum gesticulația oamenilor din viața așa-zis reală tinde să o paraziteze, să o replice, să o imite pe cea din viața așa-zis ficțională și-ți vine mult mai ușor să înțelegi lucrurile și să le fixezi în matca lor exactă. De pildă, Mircea Cărtărescu a observat cîndva că Adrian Năstase seamănă izbitor cu Gore Pirgu. Tot ceea ce a făcut Năstase după aceea n a făcut decît să confirme eticheta aceasta fixată atît de exact de Mircea Cărtărescu. Se spune că scriitorii sînt cu capu-n nori, că n-au priză la real și nu observă ce se-ntîmplă. E pe dos: cu cît un scriitor e mai bun, cu atît mai exact e ceea ce scrie el despre real și despre personajele care-l populează.

a consemnat Matei MARTIN

Foto: Florin Iaru

****

12 noiembrie. Week-end cu nopți iluminate – au fost Zilele „Iustin Panța“, cei de la Euphorion i-au invitat pe bistrițeni la Sibiu. De fapt, doar pe trei dintre membrii tetradei fantastice: Dan Coman, Ana Dragu, Marin Mălaicu Hondrari. E atîta forță gravitațională în încrederea lor în poezie, încît întregul flux al realului se contrage în jurul lor – se contrage poetic, vreau să spun, es dichtet, cum ar spune neamțul, toată materia capătă consistența & structura unui poem. Cînd mă gîndesc la cîinii romantici ai lui Bolaño, fanatici puri & duri ai poeziei, bistrițenii (cei trei plus John Partene) îmi par a fi cea mai bună aproximare a lor. MMH, de pildă, e prototipul lui Ulises Lima. Sau, încă și mai exact: Ulisses Lima e prototipul după care realitatea l-a copiat pe MMH. (Așa cum eu, scriind cu doi s numele lui Ulise două rînduri mai sus, transcriu și înscriu în ființa lui Ulises Lima pe Leopold Bloom – gemelînd Anarhistul și Burghezul printr-o involuntară eroare de scriere.) (Ori poate că nu-i cu totul involuntară alunecarea asta freudiană – voi fi văzînd fără să știu în MMH imago-ul Anarhistului Burghez? N-aș crede, mai degrabă Marin ar fi un detectiv semisălbatic, nicidecum îmburghezibil.)

Azi-noapte, Ion Mureșan a ținut un excurs absolut epifanic și mortificant despre Frînghia înflorită. Epifanic, fiindcă vedea în cartea asta ceea ce credeam că numai eu, cînd scriam poemele alea tanatofore și colorate la calculatorul străvechi din birou, văzusem. (Sau, mai exact, sperasem că nu mi se păruse că văzusem.) Mortificant, fiindcă puține lucruri mai torturante decît să te ungă Muri mare poet de față cu atîția oameni sînt imaginabile. Excedat, i-am trîntit în față adevărul: „N-ai criterii, Muri!“ Netulburat, Muri m-a fixat cu ochii lui de bufnițoi albastru transfinit: „Eu n-am criterii, eu am viziuni, Radu“. Mda, tocmai de asta mă temeam.

P.b. Se cam îngroașă gluma. O fi pe dos decît zice Nimigean în Planeta O – scrie el acolo că atunci cînd ești terminat e bine, ai ajuns în sfîrșit poet. Poate că-i invers – cînd zice Muri că ești mare poet e bine, ești în sfîrșit terminat.

Radu VANCU