Acum mai mulţi ani, cînd am descoperit muzicologia cognitivă, prima impresie a fost că lumea academică (a conservatoarelor) s-a umplut de ingineri şi psihologi, de logico-pozitivişti care ţin neapărat să descifreze „codul-maşină“ al comunicării prin sunete şi pulsaţii. Mulţi cercetători, însă, erau la bază muzicieni în toată regula. Aha – mi-am zis –, dacă talentul tău nu răzbeşte nici în interpretare, nici în compoziţie, muzicologia sistematică poate deveni un colac de salvare pentru propria carieră. La urmă, citind cîteva sute de studii scrise de astfel de „muzicieni rataţi“, am devenit fascinat de acest domeniu interdisciplinar şi mi-am revizuit total primele impresii.

Am aflat şi am învăţat o sumedenie de lucruri în anii aceia, dar cea mai importantă concluzie se leagă de mecanismele „plăcerii iraţionale de a asculta muzică“. În cultura noastră muzicală (vestică), această plăcere se dezvoltă în principal prin simplă expunere. Eu însumi sînt o dovadă a fenomenului: între 12 ani – cînd am început să ascult de capul meu discurile cu „muzică simfonică“ ale părinţilor – şi 15 ani – cînd am luat primele lecţii de pian şi teorie muzicală –, am evoluat analfabet de la Eine Kleine Nachtmusik la Cvartetul nr. 5 de Bartók. Faptul că, de exemplu, prima compoziţie era scrisă în Sol major, iar cea din urmă se termina cu un rondo nu avea nici o semnificaţie pentru mine. Şi, în pofida acestei neştiinţe, îmi dădeau lacrimile ascultîndu-le. Mai mult, aş fi ucis cu sînge rece pe oricine ar fi pus la îndoială certitudinea faptului că „înţeleg perfect“ universul acestor compozitori.

Apoi, m-am apucat de... fumat – şi nu m-am întrebat niciodată de ce, dintre cele peste 400.000 de specii (!) de plante cunoscute, doar frunza de tutun este uscată, tocată, pusă în cilindri mici de hîrtie şi vîndută la fiecare colţ de stradă pentru a fi făcută scrum şi fum. Iată explicaţia: nicotina are o structură chimică asemănătoare celei a neurotransmiţătorului identificat sub numele de „acetilcolină“. Această similaritate permite nicotinei să activeze receptorii colinergici şi, printre altele, să elibereze un alt neurotransmiţător, dopamina, în nucleus accumbens – „centrul plăcerii“, al adicţiei etc.

Apoi, am fumat de cîteva ori (onorată instanţă, era doar un articol, pură ficţiune!) canabis – şi nu m-am întrebat niciodată de ce, dintre cele peste 400.000 de specii (!) de plante cunoscute… Iată explicaţia: cînepa indiană conţine tetrahidrocanabinol, o substanţă care are o structură chimică asemănătoare neurotransmiţătorului identificat sub numele de „anandamidă“. Nu are rost să descriu efectele acestei potriviri. Este suficient, poate, să amintesc faptul că etimologia cuvîntului este sanscrită, ananda însemnînd „fericire“, „beatitudine“, „încîntare“.

În ultima sută de ani, compozitorii au inventat, au explorat şi au experimentat o grămadă de noi sisteme de organizare a sunetelor şi a pulsaţiilor. Probabil că există deja peste 400.000 de astfel de universuri creatoare, gata să îşi taie cale către sempiternităţile (oau!) publicul meloman. De la Arnold Schönberg, cu viziunea lui „socialistă“, egalizatoare, asupra celor 12 sunete ale sistemului temperat, la spectralişti, oligocordişti şi microtonalişti, stocasticieni (sic!), proporţionalişti, politempişti, politonalişti şi policordişti, şi pînă la tăcerile lui Cage sau concretismul zgomotos al lui Varèse. Din punct de vedere cultural, peisajul este luxuriant. Din cel al „plăcerii iraţionale de a asculta muzică“, lucrurile nu stau la fel de bine. Dintr-un motiv sau altul, melomanii nu prea se dau în vînt după muzica acestor mari pionieri ai componisticii contemporane, deşi sînt în stare să reasculte, din imbold personal, muzici extrem de elaborate, semnate de creatori ca Richard Strauss, Skriabin sau Enescu.

Acum vreo 20 de ani, compozitorul român Dan Dediu a publicat un articol delicios, intitulat „Arta de a asculta troleibuzul sau percepţia muzicii contemporane“ (îl găsiţi pe www.dandediu.ro). Tot ce scrie el acolo este adevărat şi mi-am adus aminte de acest text de fiecare dată cînd am citit (capitole sau) studii despre retorica muzicală ori despre gestualitatea compoziţiilor din perioada clasicismului vienez (şi nu numai de atunci). Pot să vă spun cu mîna pe inimă că, după ’jdemii de ore de audiţii şi explorare curioasă a muzicilor contemporane, am învăţat şi eu „să ascult troleibuzul“. Pot, prin urmare, să recunosc toate vechile trucuri compoziţionale: repetiţii, variaţii, progresii, rupturi-surpriză, augmentări şi diminuţii intervalice, adiţii şi subtracţii tematice, inversiuni şi răsturnări etc. etc. Ele sînt posibile în cadrul mai tuturor noilor paradigme ale componisticii şi, cînd există, ne ajută să le prindem de picior şi să ne bucurăm de iluzia priceperii. De multe ori, însă, ascultînd muzici „radicale“ şi părîndu-mi-se că pot descifra poietica întregului „troleibuz“, m-am întrebat de ce, totuşi, o compoziţie sau alta nu a trecut testul reascultării, aşa cum pe vremuri păţeau lucrările din pricina cărora toceam şi răstoceam discurile de vinil care conţineau opere scrise de Debussy sau Stravinski.

Abia tîrziu, studiile de muzicologie cognitivă mi-au oferit un răspuns pentru această dilemă personală: se pare că retorica muzicală nu este suficientă. Dacă sînteţi fumători, încercaţi (să vă imaginaţi – NB!), după ce rulaţi o ţigară cu frunze uscate de sovîrv, rostopască sau coada-şoricelului, să faceţi toate, dar absolut toate gesturile care au făcut din măruntul viciu al fumatului – un tabiet. Pufăit scurt şi nervos. Tras adînc în piept, ca după o masă copioasă. Scrumatul stacatto. Vorbitul la telefon cu ţigara în colţul gurii. Fumigaţii nazale… în fine, you name it. Presupunînd că nu vomitaţi şi nu vi se face rău – nu credeţi că din toate aceste gesturi aparent pline de sens lipseşte ceva? Ceva esenţial, poate?

Muzicologia cognitivă m-a învăţat că muzica poate, într-adevăr, să fie de foarte multe feluri, dar nu devine întotdeauna ceea ce ne-am dori noi să fie, ci, adesea, doar ceea ce creierul nostru poate să accepte. Dacă pe vremea cînd Pămîntul era dominat de artropode (cu circa 550 de milioane de ani în urmă), strămoşul nostru comun ar fi avut un inamic natural care, în timpul vînătorii, ar fi produs acorduri majore, şi dacă acelaşi strămoş s-ar fi hrănit cu nişte delicioase vietăţi care, nu se ştie de ce, ar fi produs simultan o grămadă de sunete diferite – atunci Bach şi Mozart ar fi umplut astăzi sălile de concert cu un public încîntat de clusterele lor iscusit construite, în vreme ce radicalii cei mai radicali ne-ar fi îngrozit auzul cu do-mi-sol-do. Capisci?

Andrei Pogorilowski este teoretician muzical şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nic Studeno. Al doilea cartuş, Editura Cartea Românească, 2013.