Foarte mult timp nu am vrut să călătoresc în afara Coreei de Sud. Locul È™i situaÈ›ia în care mă aflam mi se păreau suficient de insolite, de atrăgătoare ca să mai doresc să caut È™i altceva. Venisem, am mai spus-o aici, ca să fiu departe de tot ce însemnase existenÈ›a mea personală pînă în acel moment. Am lucrat la universitatea coreeană, predînd româna pentru studenÈ›ii coreeni, cursuri practice de conversaÈ›ie la ciclul de licență È™i uneori, cînd se înscriau È™i la masterat, un curs cu o tematică mai largă. AÈ™ fi putut spune că eram în acelaÈ™i mediu de lucru de acasă, deÈ™i nu era nici prin tematică, nici prin sistemul educaÈ›ional, prin aproape nimic.
Cît am stat, cei È™ase ani, nu am în-vățat limba coreeană. Am „prins“, cum se spune, cîteva frînturi de con-versaÈ›ie de la colegi, studenÈ›i, din in-teracÈ›iunea necesară È™i laxă cu microcotidianul în toate formele sale. Acum, ui-tîndu-mă în spate, îmi pare rău. AÈ™ fi putut înÈ›elege mai bine detaliile acelei țări, aÈ™ fi putut deveni, poate, în timpul multiculti, un cunoscător serios al unei culturi care e din ce în ce mai prezentă în plan global. Dar cît am stat acolo nu am simÈ›it deloc nevoia să învăț limba coreeană. Vorbeam în română cu colegii coreeni din departament È™i cu studenÈ›ii din anii mai mari, unii dintre ei cu stagii bursiere în România, de multe ori vorbind o română foarte fluentă. În rest, foloseam cotidian engleza. Am ajuns în Coreea de Sud cînd generaÈ›iile recente, generaÈ›ii de călători, ajunseseră deja la un grad de independență destul de ridicat față de părinÈ›ii lor, ieÈ™iÈ›i din timpuri mai retractile È™i adeseori naÈ›ionaliste, încercate de stresul istoriei postbelice. PrezenÈ›a culturală de atîtea decenii a Americii e atît de internalizată astăzi (cu toate sporadicele proteste motivate economic È™i naÈ›ionalist) încît nu se mai pune problema, la aproape nici un nivel de funcÈ›ionare a societății, a vreunei bariere lingvistice majore.
M-am întrebat adeseori de ce nu am vrut să învăț, totuÈ™i, limba coreeană. Posibilități aveam, universitatea organiza cursuri, aveam prieteni coreeni sau străini, foarte buni cunoscători ai limbii, cu care aÈ™ fi putut exersa. Nu eram însă foarte interesat să o învăț. Singurul răspuns pe care mi-l pot da astăzi este că venisem acolo complet debusolat de ritmurile vieÈ›ii dintr-o Românie cu totul neaÈ™ezată, în tulburul decadei postnouăzeciste, o Românie a conflictului È™i a polemicii sterile. Veneam dintr-o lume care nu È™tia ce vrea. O lume în care schimbarea era făcută de dragul schimbării, o lume în care moriÈ™ca modelor civilizaÈ›ionale importate politic era (e) în plin avînt. În Coreea de Sud întîlneam, din acest punct de vedere, un echilibru. Între istoria mai veche a țării È™i experienÈ›ele recente, între fireasca dorință de schimbare È™i energiile mai retrograde. Vedeam acest lucru în fiecare zi, asistam „pe viu“ la evenimente despre care citisem în cărÈ›i de teorie: miÈ™cări feministe, drepturile minorităților, circulaÈ›ia migranÈ›ilor. Mi se părea un spectacol social absolut fascinant. Nu aveam acees la discursurile lor, dar le vedeam efectele în fiecare zi.
Dar mai mult decît atît, ceea ce mă atrăgea în Coreea de Sud era dorinÈ›a celor pe care îi întîlneam, de la studenÈ›ii veseli È™i respectuoÈ™i, fără să fie falÈ™i-scorÈ›oÈ™i, pînă la vînzătorii din pieÈ›e de a te face să te simÈ›i integrat. Chiar vorbindu-È›i în două-trei cuvinte, uneori È™leampăt de haioase, È™i cu un zîmbet larg, un limbaj al afecÈ›iunii lejere atît de necesară oricărui expat È™i mai ales unuia venit dintr-o societate postcomunistă. Pentru mine, era È›ara unde puteam, atunci, zîmbi. AÈ™a că nu-mi venea să plec de acolo, nici măcar în vizite scurte prin jurul țării. Mă simÈ›eam bine în această minificÈ›iune a zîmbetului cotidian. Era o formă de suspendare a realității? Posibil. Nu eram însă atît de ingenuu să nu văd că relaÈ›iile sociale, instituÈ›ionale erau uneori destul de dictatoriale. Că uneori se întîmplau lucruri pe care un occidental nu le-ar fi acceptat niciodată. Și pentru a nu trăi în acest ritm, am ales să nu învăț limba. Pentru a proteja o formă de afecÈ›iune de care aveam atîta nevoie atunci. O formă a căldurii pe care o întîlneam zilnic, generoasă È™i lejeră, umană, firească. O formă care îÈ›i îngăduia să fii aiurit dacă voiai, să greÈ™eÈ™ti È™i să înveÈ›i din asta, să nu te stresezi inutil. Cred È™i acum că mult din succesul lor ca societate se datorează acestei miniestetici cotidiene a zîmbetului care ascunde, în forme noi, o mai veche etică a armoniei. Cînd nu am mai putut să o văd, am plecat.
Foto: B. Tănase
