Cred că totul a început în ziua în care am descoperit pe SoundCloud playlist-ul „Danish Composers’ Society“ (echivalentul Uniunii Compozitorilor din Romînia). Danezii au avut inspiraţia să uploadeze acolo peste o mie de compoziţii, din toate epocile (faţă de 27, cîte a încărcat pînă acum Centrul de Informare Muzicală, CIMRO, de la noi). Surpriza a fost că am ascultat neaşteptat de multă muzică bună, fără să am însă senzaţia că autorii respectivi ar fi fost cumva nedreptăţiţi de istorie (sau de propria mea incultură). Au urmat apoi canalele YouTube dedicate compozitorilor mai puţin cunoscuţi (de exemplu, UnsungMasterworks, Past_Notes sau Rare Classix etc.). După sute de ore de ascultare, am înţeles mai bine de ce compozitorii de raftul întîi şi-au meritat locul în ierarhia epocilor în care au trăit şi am rămas cu impresia că istoria muzicii a făcut, în linii mari, dreptate, nelăsîndu-ne să ne întristăm din pricina unor „clasamente“ strîmbe.

Aşa i-am descoperit, de exemplu, pe minunaţii compozitori europeni, emigraţi în SUA în perioada interbelică, Miklós Rózsa şi Erich Korngold (dacă nu le ştiţi deja, ascultaţi-le pe YouTube concertele pentru vioară şi orchestră).

Acum vreo două-trei luni, îmi vedeam de treburi, în vreme ce un astfel de canal YouTube fusese lăsat, într-o fereastră de calculator colapsată, să mă surprindă cu propriile selecţii. Atunci am trăit pentru prima dată un fel de „moment aha!“. Auzeam un cvartet de coarde şi mi se părea că sună neaşteptat bine. Chiar neliniştitor de bine – făcîndu-mă să mă mir că nu pot spune cine l-ar fi putut scrie. Am lăsat fereastra să stea pitită în Dock-ul iMac-ului şi, cu superioritatea calpă a snobului care „face ordine“ printre pastişorii şi epigonii monştrilor sacri, am început să chiţibuşăresc o muzică despre care nu ştiam decît că era impecabil scrisă. Cvartetul îmi evoca un compozitor care trăise în (sau rămăsese marcat de) epoca muzicii tonale/modale condimentate cu ceea ce teoreticianul muzical american Deborah Rifkin numea „note greşite“: cîte un pic din Şostakovici, Prokofiev, Stravinski şi Bartók. Cum la un moment dat mişcarea aceea a încetat, am început să ghicesc:

  1. Un rus născut după Revoluţia din Octombrie şi mort tînăr, probabil în timpul Marelui Război Patriotic;
  2. Un compozitor postmodern american căruia nu-i pasă că scrie ca pe vremea străbunicilor, pentru că în mod evident scrie al naibii de bine;
  3. Dobro D. Dobrev, celebrul maestru bulgar căruia nu i-am reţinut niciodată numele;
  4. Nici prenumele;
  5. Doar iniţiala tatălui.

Apoi, ca la Vocea României, am dat perdeaua la o parte şi am aflat despre cine era vorba: Mieczyslaw Weinberg (1919 1996) – un nume care nu îmi spunea în momentul acela absolut nimic.

De pe Wikipedia am aflat că nu murise tînăr, că nu fusese american sau postmodern, ci un compozitor polonezo-sovietic, de origine evreiască, cît se poate de serios, care a lăsat în urmă un portofoliu impresionant de lucrări: 22 de simfonii, 17 cvartete de coarde şi nenumărate alte compoziţii, printre care şapte opere. Născut în 1919 în Varşovia, dintr-un tată care emigrase acolo în 1916 (originar fiind din Chişinău) şi o mamă născută la Odessa, Weinberg a ajuns cetăţean şi artist sovietic după ocuparea estului Poloniei de Armata Roşie, stabilindu-se iniţial la Minsk. În timpul Războiului s-a refugiat în Taşkent, unde a cunoscut-o pe soţia lui, Natalia Vovsi, fiica actorului Solomon Mikhoels (cel ucis din ordinul lui Stalin în perioada „complotului halatelor albe“). În 1943, Şostakovici, pe care Weinberg îl întîlnise în perioada refugiului, l-a ajutat să se mute la Moscova, cei doi devenind vecini şi buni prieteni. Wein­berg a susţinut întotdeauna că, în pofida faptului că nu a primit niciodată lecţii de la Şostakovici, a văzut în compozitorul mai mare cu treisprezece ani decît el un mentor.

După două luni în care am ascultat cu o perplexă încîntare lucrările lui Wein­berg, pot spune că şostakovicianismul lui deranjează fix în măsura în care ne poate irita faptul că Mozart a scris muzică în „stilul lui Haydn“. Unele compoziţii par mai degrabă (vag) tributare altor maeştri: după ce a scris 19 simfonii, Wein­berg a mărturisit că se simte uşor jenat de propria prolificitate, aşa că a compus spre sfîrşitul vieţii şi patru simfonii de cameră (1987-1992), mişcările acestora sugerînd mai degrabă ecouri din Barber, Prokofiev, Bartók sau chiar Pärt. Ascultaţi-le – veţi fi surprinşi.

Fără îndoială, Weinberg nu a fost unul dintre acei „monştri de originalitate“, despre care vorbea Stravinski în conferinţele lui adunate în volumul Poetica muzicală, dar există voci care îl aşază printre cei mai importanţi compozitori din perioada sovietică. Norman Lebrecht, cunoscutul comentator muzical britanic, scria în 2014: „Cu cît îl ascult mai mult, cu atît sînt mai convins că Mieczyslaw Weinberg merită să fie cotat alături de ceilalţi doi giganţi ai secolului al XX-lea“ (Şostakovici şi Prokofiev, n.m.).

Revenind la cvartetele de coarde, nu pot spune decît că le-am ascultat „în buclă“, nesăţios, vreo trei săptămîni, în interpretarea celor de la Quatuor Danel. Am pus bine, în tableta Kindle, şi o lucrare de doctorat dedicată exclusiv acestor lucrări (The String Quartets of Mieczyslaw Weinberg: A Critical Study), scrisă de muzicologul britanic Daniel Elphick, pe care o puteţi descărca, gratis, de pe net. Pentru cei care îşi permit să dea peste 30 de dolari pe o carte, există şi o (unică) biografie în limba engleză: Mieczyslaw Weinberg: In Search of Freedom (2010), scrisă de un alt muzicolog britanic, David Fanning.

Toate acestea arată că Weinberg nu este de fapt un compozitor uitat, ci doar necunoscut pentru melomanii lipsiţi de curiozitate. Există chiar şi o societate internaţională care îi poartă numele (weinbergsociety.com), avînd-o ca preşedintă de onoare pe ultima soţie a lui Şostakovici, Irina.

Nu vreau să întrerup nimănui plăcerea ascultării nemuritoarelor opere datorate geniului lui Dobro D. Dobrev, însă dacă v-am stîrnit curiozitatea, căutaţi pe net şi muzica lui Mieczyslaw Weinberg, un compozitor pe care eu l-am aşezat deja în „raftul întîi“. 

Andrei Pogorilowski este teoretician muzical şi scriitor. A publicat romanul Nic Studeno. Al doilea cartuş, Editura Cartea Românească, 2013.