David Foster Wallace (1962-2008) este considerat unul dintre cei mai influenţi şi mai inovatori scriitori ai literaturii americane din ultimele decenii şi probabil cea mai strălucită minte a generaţiei sale. Romanul său Infinite Jest (1996) a fost ales de revista Time printre cele mai bune o sută de cărţi scrise în limba engleză în ultimul secol. Eseul confesiv de mai jos face parte din volumul de non-ficţiune Care-i treaba cu homarul?, aflat în curs de apariţie la Editura Black Button Books, în traducerea Ancăi Dumitrescu şi a Laviniei Gliga.

 

Probabil că sînt zece zile pe an cînd e minunat în Bloomington și 11 septembrie este una dintre ele. Aerul e curat și temperat și minunat de uscat după cele cîteva săptămîni în care simți că trăiești la subrațul cuiva. Este chiar înainte de începerea culesului, cînd febra fînului e la nivelul maxim și o bună parte din oraș e drogat cu Benadryl, care, așa cum probabil știți, conferă dimineții un fel de calitate visătoare, subacvatică. Ca fus orar, sîntem cu o oră în urma Coastei de Est. Pînă la ora opt, toți cei care au un loc de muncă sînt deja acolo, și aproape toți ceilalți sînt acasă, unde își beau cafeaua și își suflă nasul și se uită la Today sau la vreo altă emisiune de matinal transmisă (de la sine înțeles) de la New York. Personal, marți la ora opt eram în duș, încercînd să ascult un rezumat al meciului celor de la Bears la WSCR Sports Radio din Chicago.

Biserica de care aparțin este în partea de sud a orașului, aproape de casă. Pe majoritatea celor pe care îi cunosc suficient de bine cît să i pot întreba dacă pot veni să mă uit la ei la televizor îi știu de la biserică. Nu este genul acela de biserică în care oamenii rostesc continuu numele lui Iisus sau vorbesc despre Sfîrșitul lumii, ci este una destul de serioasă și oamenii din congregație ajung să se cunoască bine unii pe ceilalți și să fie destul de apropiați. Din cîte știu, toți sînt din partea locului. Mulți dintre ei sînt din clasa muncitoare sau pensionați din clasa muncitoare, sînt cîțiva proprie­tari de afaceri mici, cîțiva sînt veterani și/sau au copii în armată sau – mai ales – în rezervă, pentru că în cazul multora dintre aceste familii, așa îți plătești facultatea.

Casa în care am ajuns cu șamponul în cap să mă uit la desfășurarea Ororii era a doamnei Thompson, una dintre cele mai cool persoane de șaptezeci și patru de ani și exact genul de om la care în caz de urgență știi că poți veni chiar dacă telefonul sună ocupat. Locuiește cam la un kilometru și jumătate de mine, de partea cealaltă a unui parc de rulote. Străzile nu sînt aglomerate, dar nici atît de goale cum vor deveni. Casa doamnei Thompson este mică, imaculată, cu un etaj, care pe Coasta de Vest s ar numi bungalou și în partea de sud a Bloomington ului se numește casă. Doamna Thompson este un membru vechi și lider al congregației și sufrageria ei tinde să fie deseori loc de întîlnire. Este de asemenea mama unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei de aici, F, care a luptat în Vietnam și a fost rănit la genunchi și acum lucrează la o firmă de construcții care amenajează magazine în mall uri. Este în divorț (poveste lungă) și locuiește la doamna T pînă cînd Curtea va decide cui îi rămîne casa; F este unul dintre acei veterani care nu vorbește despre război, nici nu face parte din Asociația Veteranilor de Război, dar uneori este absorbit într un mod foarte sumbru și se duce singur cu cortul în weekend ul de Memorial Day, și îți dai seama că i se învîrt tot felul de rahaturi în cap. Ca majoritatea celor care lucrează în construcții, se trezește foarte devreme, așa că era plecat de mult cînd am ajuns eu la mama lui, exact după ce al doilea avion a lovit Turnul de Sud, în jur de ora 8,10.


— David Foster Wallace

Retrospectiv, primul semn al unui posibil șoc a fost faptul că am intrat fără să sun la ușă, ceea ce aici nu face nimeni. Parțial datorită relațiilor comerciale ale fiului său, doamna T are un televizor Philips cu ecran plat, cu diagonala de 100 cm pe care Dan Rather apare pentru o secundă în cămașă cu mînecă scurtă și părul ciufulit. (Cei din Bloomington par să prefere într o măsură covîrșitoare știrile CBS, nu se știe de ce.) Cîteva doamne de la biserică se află deja aici, dar nu știu dacă le am salutat pe fiecare în parte pentru că îmi amintesc că atunci cînd am intrat priveau toate transfigurate una dintre puținele filmări pe care CBS nu le a mai dat în reluare, o imagine panoramică a Turnului de Nord cu grinzile de oțel ale etajelor superioare în flăcări și cu niște puncte desprinse din clădire coborînd prin fum în josul ecranului, care, printr o apropiere spasmodică a cadrului, se dovedesc a fi oameni în costume, fuste și cravate, ai căror pantofi le cad din picioare, unii dintre ei se țin de pervaze sau bare, apoi se desprind, cu capul în jos sau încovoiați, iar un cuplu pare (greu de verificat) că se îmbrățișează în timp ce cad de la înălțimea celor cîteva etaje, apoi se transformă iar în puncte, în timp ce camera revine brusc la cadrul panoramic – habar n am cît a durat această filmare –, după care gura lui Dan Rather pare să se miște o secundă înainte să se audă vreun sunet, și toată lumea din cameră stă împietrită, privindu se cu o expresie care pare cumva copilărească și îngrozitor de bătrînă deopotrivă.

Cred că una sau două persoane au scos un sunet. Nu știu ce altceva să spun. Pare grotesc să spui că ești traumatizat de o filmare în care oamenii mor. Imaginea pantofilor căzînd face lucrurile și mai greu de suportat. Cred că doamnele în vîrstă au luat clipul mai bine ca mine. Apoi frumusețea hidoasă a reluării cu cel de al doilea avion lovind turnul, albastrul și argintiul și negrul și portocaliul impresionant, în timp ce mai multe puncte mișcătoare cad. Doamna Thompson stătea în fotoliul ei, un balansoar cu perne înflorate. În sufragerie mai sînt alte două scaune și o canapea imensă îmbrăcată în catifea pe care F și cu mine am reușit să o băgăm în casă doar după ce am scos din balamale ușa de la intrare. Toate locurile erau ocupate, cred că de cinci șase alte persoane, majoritatea femei, trecute de cincizeci de ani, și din bucătărie veneau mai multe voci, dintre care una suna deosebit de supărată și aparținea fragilei psihic doamne R, pe care nu o știu foarte bine, dar despre care se spune că a fost o mare frumusețe locală. Multe dintre aceste persoane sînt vecinii doamnei T, unii încă în halat, și din cînd în cînd se duc la ei acasă să dea cîte un telefon și se întorc, alții pleacă de tot (o doamnă mai tînără s a dus să și ia copiii de la școală), și alții vin. La un moment dat, cam în momentul în care Turnul de Sud se prăbușea atît de perfect în el însuși (îmi amintesc că m am gîndit că seamănă cu o doamnă elegantă care leșină, dar fiul doamnei Bracero, de obicei destul de inutil și enervant, Duane, a fost cel care a zis că seamănă cu o filmare NASA a unei lansări date înapoi, ceea ce acum, după cîteva reluări, pare exact), în casă erau cel puțin douăsprezece persoane. Sufrageria era întunecoasă pentru că vara toată lumea își ține aici draperiile trase. (Sufrageria doamnei Thompson este tipică pentru clasa muncitoare din Bloomington: ferestre duble de termopan cu draperii Sears cu falduri bogate, ceas cu model cu rațe sălbatice, suport de reviste din lemn cu CSM și Reader’s Digest, rafturi cu mici figurine de colecție și fotografii înrămate cu rude și membrii familiei. Există două goblenuri cu Desiderata și Rugăciunea Sf. Francisc, huse pe fiecare scaun, și covoare din perete în perete atît de groase, încît nu ți poți vedea picioarele – oamenii se descalță la intrare, e o regulă de bun simț).

E oare normal să nu ți amintești lucrurile foarte bine după numai două zile sau, în orice caz, ordinea lucrurilor? Știu că la un moment dat s a auzit cum un vecin își tundea peluza, ceea ce mi s a părut absolut bizar, dar nu mi amintesc dacă a comentat cineva ceva despre asta. Uneori părea că nimeni nu spune nimic, alteori că vorbesc toți odată. Se dădeau și multe telefoane. Nici una dintre aceste femei nu avea telefon mobil (Duane avea un pager, a cărui funcție era neclară), așa că se folosea vechiul telefon prins în peretele din bucătărie al doamnei T. Nu toate telefoanele aveau sens. Unul dintre efectele secundare ale Ororii a fost o dorință copleșitoare de a i suna pe toți cei dragi. Se știa deja că nu se poate suna la New York: dacă formai 212 nu obțineai decît un sunet convulsiv ciudat. Oamenii îi tot cereau permisiunea doamnei T, pînă cînd le a zis să termine cu asta și pentru numele lui Dumnezeu să folosească telefonul. Unele dintre doamne își sunau soții, care aparent erau strînși în jurul televizoarelor și al radiourilor la diferitele locuri de muncă; un timp șefii au fost prea șocați să se gîndească să trimită oamenii acasă. Doamna T avea cafea făcută, dar un alt semn al crizei era că dacă voiai, trebuia să ți iei singur; de obicei, apare cumva. Din ușa bucătăriei îmi amintesc că am văzut căderea celui de al doilea turn și nu mi dădeam seama dacă nu cumva e reluarea căderii primului. Un alt lucru specific febrei fînului este că nu poți fi niciodată sigur dacă cineva plînge, dar în cele două ore de transmisie a Ororii, cu transmisiuni bonus ale prăbușirii din Pennsylvania, ale mutării lui Bush într un buncăr SAC și ale mașinii cu bombă care explodase în Chicago (știre ulterior retractată), aproape toată lumea plîngea sau era foarte aproape, în funcție de propriile puteri. Doamna Thompson a vorbit mai puțin ca toți. Nu cred că plîngea, dar nici nu se balansa ca de obicei în fotoliu. Moartea primului ei soț se pare că a fost bruscă și violentă, și știu că uneori în timpul războiului, cînd F era pe front, nu știa nimic de el cu săptămînile, nu știa nici măcar dacă erau sau nu în viață.

Principala contribuția a lui ­Duane Bracero este să tot repete cît de mult seamănă totul cu un film. Duane, care are cel puțin douăzeci și cinci de ani, dar încă stă la ai lui, în timp ce, chipurile, studiază să devină sudor, este unul dintre acei oameni care poartă mereu tricouri de camuflaj și bocanci de parașutist, dar care nici nu visează să se înroleze (după cum, să fiu sincer, nici eu n aș face o). De asemenea, cît a stat în casa doamnei Thompson, și a ținut tot timpul pe cap șapca, una care promova ceva numit SLIPKNOT. Pare întotdeauna important să ai în preajmă măcar o persoană pe care s o urăști.