„Istoria literaturii e, în fond, autobiografia mea intelectuală“. Cu fraza aceasta Profesorul Paul Cornea (3 noiembrie 1923 – 7 octombrie 2018) a deschis, în toamna lui 2010, cursul dedicat proaspeților doctoranzi de la Litere.

Afirmația nu m-a suprins. Era, dimpotrivă, de o înspăimîntătoare exactitate. Nu trebuia să stai prea mult pe gînduri ca să realizezi că lucrurile stăteau întocmai. Dovadă cărțile lui, care acoperă, de fapt, tot ce a însemnat în ultimele (multe) decenii cercetarea literară de vîrf. Nu mi-am dat seama, la momentul acela, ce anume m-a împins să transcriu aceste cuvinte în chip de motto pe prima pagină a agendei pe care-o pregătisem pentru a lua note. A fost, mi-amintesc, un gest reflex. Abia acum, după plecarea Profesorului, am căutat rîndurile acelea, pe care memoria mea le reținuse infidel, și am înțeles ce mă frapase: curajul de a-și privi viața ca pe un destin și, simultan, acela de a concepe destinul ca pe o formă majoră a gîndirii. Paul Cornea nu era doar un specialist de prim nivel în domeniul lui (în domeniile lui, ar fi mult mai corect spus), ci un om a cărui natură (nu ambiție) îl punea în situația de a cuprinde cu mintea lui întreaga lume. Cu forfota ei intelectuală, pe care știa s-o diagnosticheze exact, cu trecutul ei, de pe care știa să ridice pînă și ultimul fir de praf (make it new părea să fi fost și deviza lui în studiile consacrate secolului al XIX-lea), cu bibliografiile în care avansa cu o suplețe pe care de foarte puține ori erudiții se arată în stare, cu ierarhiile ei, pe care le investiga fără a lua totuși prea în serios efemeridele.

Nu știu dacă am scris-o așa, negru pe alb, pînă acum. De cîte ori m‑am ocupat de cărțile lui (acum îmi dau seama că, din 2005 încoace, le‑am recenzat pe toate, noi apariții sau reeditări, chiar și un Festschrift), am fost mai atent la cîștigul imediat, adică la știința care decurgea din acestea. Era normal să procedez astfel, de vreme ce volumele erau dintre cele definitive, inconturnabile în specialitatea lor. Mă gîndesc în primul rînd la Originile romantismului românesc (1972), la Regula jocului. Versantul colectiv al literaturii (1980), la Introducere în teoria lecturii (1988) sau la mai recenta Interpretare și raționalitate (2006). Altfel spus, la cele cu alură și osatură de sinteză teoretică. Acolo cuprinderea e evidentă. Iar folosul nu mai trebuie demonstrat. Dar nu uit (nu am cum să uit) nici contribuțiile istorice de scurtă respirație pe care Paul Cornea le-a asamblat în volume mai puțin frecventate. Dacă le numesc, nu e din pedanterie, ci pentru că, întîlnindu-mă cu ele, am avut ocazia de a le constata excelența: e vorba de De la Alexandrescu la Eminescu (1966), de Oamenii începutului de drum (1975), de Itinerar printre clasici (1984), de Aproapele și departele (1990). Indiferent cît de adînc cobora Paul Cornea în cronologie, intervențiile acestea împărtășesc o lumină cu totul particulară a prezentului scrierii. Ca adecvare, desigur, la metodă, dar și ca fericită punere în acord a sensibilităților, la distanță de un veac. Iar asta fără concesii făcute modelor de vreun fel. Mi-amintesc, de pildă, cum, într-unul din aceste volume, Paul Cornea oferea o expertiză promptă și fără drept de apel într-o problemă de atribuire care-l inflamase pe un studios al lui Eminescu. Nu doar calitatea argumentelor era, acolo, impresionantă, ci și tactul pe care Profesorul îl investea pentru a-și feri demonstrația de stilistica reprobabilă a execuției publice.

Vocația actualității

Ajung, astfel, după un mic ocol, la un aspect despre care nu știu să se fi discutat prea mult și de care eu însumi mi-am dat seama recitind volumul memorialistic Ce a fost – cum a fost (2013). N‑am băgat de seamă, la prima lectură, în ce grad înalt avea Profesorul Cornea vocația actualității. De orice fel va fi fost ea. În plus, oricît de legat ar fi, prin tematica volumelor, de trecutul literaturii române, nu cred că-l putem suspecta de paseism. O recunosc, de altfel, toți studenții săi, pe care cursul de literatură pașoptistă i-a încîntat, deși (sau tocmai pentru că) plonjonul în istorie nu se făcea de pe pozițiile intransigente ale celui care, deținînd un set de certitudini, ignoră dubiile auditoriului. Or, pentru Paul Cornea, prioritatea ținea întotdeauna de virtuțile dialogului cu tinerii din fața lui. De aici, o spune limpede în cartea amintită, și inaderența spontană la modelul Vianu. De aici grija cu care le-a urmărit tuturor foștilor discipoli carierele și aviditatea cu care a continuat să le citească ani de-a rîndul aparițiile.

Voracitatea asta l-ar fi putut transforma într-un cronicar literar redutabil și longeviv. Echilibrul, probat cu asupra de măsură în împrejurări care altora le-ar fi dat frisoane, i-ar fi venit și el în ajutor. Sînt lucruri care se pot deduce, spuneam, din profilul moral al Profesorului. Am sentimentul că le știa și el. În Ce a fost – cum a fost, amintește, de altfel, de cele trei momente care i-au marcat nefast relația cu comentariul actualității. De nici unul dintre ele, Paul Cornea n-a fost răspunzător. Primul s-a petrecut în 1947, cînd, la invitația lui Miron Radu Paraschivescu, tînărul literat acceptă să preia rubrica de cronică a unei publicații aflate, atunci, în avanposturi, Revista literară. Episodul se știe: articolul-program cu care debutantul vrea să-și inaugureze luările de poziție e masacrat de Nicolae Moraru. Nici următoarele articole nu vor scăpa de asemenea imixtiuni: despre poezia lui Emil Isac, despre teatrul lui Mihail Sebastian, despre nuvelele lui Oscar Lemnaru, despre romanul lui Dinu Pillat, Moartea cotidiană. Nu foarte multe, se poate vedea (oricum, nu destule pentru a consacra un cronicar). Totul se rupe odată ce același Moraru comandă, nici mai mult, nici mai puțin, o cronică despre un anume Constantin Streja.

A doua experiență nefastă a durat trei săptămîni, sub umbrela ziarului Scînteia. Din nou, intruziunile au fost fatale. La șaizeci de ani distanță, Paul Cornea evocă două dintre cele mai serioase. Unul – aproape pasabil – se leagă de nemulțumirea lui Silviu Brucan (adjunct al organului de presă) față de tonul prea civilizat adoptat într-o polemică cu Vladimir Streinu. Celălalt ar fi ridicol de n‑ar conține și o undă de abjecție. În urma întrevederii cu directorul din umbră al Scînteii, Sorin Toma (nesemnificativul autor al articolului „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei“), tînărului i se sugerează să comenteze cum se cuvine un volum de versuri al lui A. Toma, Flăcări pe culmi. Nici o coincidență de nume, cum credea, în primă instanță, cronicarul: cei doi erau tată și fiu. Ceea ce conduce, pe bună dreptate, la o demisie fermă.

În sfîrșit, al treilea eșec e cu atît mai nedrept cu cît nu-l mai privește pe aspirantul Paul Cornea, ci, deja, pe istoricul și pe teoreticianul literar format, cu o carieră inclusiv internațională. Între 1982 și 1987, deci vreme de șase ani, Paul Cornea a discutat, în paginile revistei Manuscriptum, monografii, antologii, ediții critice, aparținînd unor nume ca Florin Manolescu, Niculae Gheran, Eugen Negrici, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu, George Gană ș.a. Imediat ce și-a căpătat notorietatea, rubrica a căzut, însă, sub un pretext aiuritor: Profesorul Cornea ar fi făcut, vezi Doamne, din bivuacul său istorico-literar, concurență cronicarilor de frecvență săptămînală.

Dar pînă și aici, într-o vocație deturnată de cronicar, Paul Cornea a lăsat urme memorabile. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.

****

 „Dacă în prestaţia profesorului intră oricum o doză de actorie, atunci aceasta e reprezentată de commedia dell’arte, unde repetitivă rămîne doar schema intrigii şi cea a personajelor, nu întreaga construcţie dramatică. Nu vreau să dau aici reţete. Ceea ce ţin să afirm e că aducerea cursului la o dimensiune de autenticitate, în care sînt permise şi digresiunile, şi improvizaţia, ca şi utilizarea modalităţii «temei cu variaţiuni», a constituit, cel puţin pentru mine, o cotitură hotărîtoare. Am continuat în lungul anilor s-o exersez, favorizînd mereu spontaneitatea, elaborarea în mers, pe baza unor note de curs, conţinînd doar planul de idei şi cîteva repere esenţiale (cronologice şi bibliografice). În felul acesta, stricto sensu, nu se juca mereu aceeaşi piesă, ceea ce avea darul să mă incite de fiecare dată să performez. Înlocuirea oratoriei cu familiaritatea colocvială s-a dovedit extrem de rentabilă.

Am înţeles că nimic nu e mai convingător decît naturaleţea: micile ezitări, pauze ori redundanţe, salturile de nivel, aluziile şi parantezele, chiar şi bîlbele incidentale – toate acestea nu numai că nu tulburau impresia ascultătorilor, ci sporeau senzaţia de verosimil. Chiar şi îndreptarea unor erori, să spunem de informaţie, putea juca un rol pozitiv: rectificarea comunica tinerilor faptul că profesorul e onest, că ţine la adevăr mai mult decît la mîndria lui. Trebuie spus că, în genere, publicul studenţesc nu e uşor de cucerit. Este foarte sensibil la fals, ridicol şi aroganţă, în acelaşi timp însă e generos, capabil de entuziasme neobişnuite în lumea blazată a adulţilor. Ghiceşte repede dascălii de la care poate învăţa carte, dar îi iubeşte îndeosebi pe cei care-i oferă în plus un anumit confort de complicitate intelectuală şi morală“.

(Paul Cornea, Ce a fost – cum a fost, Editurile Polirom & Cartea Românească, 2013)