La început, au fost cîteva rafturi goale într-un corp de bibliotecă vechi, dintr-un PAL maro, învechit de rîndurile de locatari care îl folosiseră înaintea mea. Chiar și așa, veche și prăfuită, era singura mobilă care mi-aducea aminte de acasă în primul apartament în care locuiam la Seul. Micul corp de bibliotecă, în inconfundabilul stil utilitarist șaptezecist, și magnolia care înflorea în fața geamului la acel început de aprilie erau zonele sigure de confort într-o lume pe care tocmai începeam s-o descopăr.

Mai tîrziu, cînd schimbasem deja cîteva case și cînd ajunsesem să cunosc mai bine obiceiurile locative ale celor care trăiseră mai mult timp în Coreea de Sud ori pe cele ale colegilor coreeni, aveam să descopăr că biblioteca personală, fie și sub forma unor rafturi goale pe care le umpleai cu cărțile tale, era o raritate. Cei mai mulți își țineau cărțile la birou, într-o separare foarte clară între un spațiu al muncii și un spațiu al plăcerii din care cărțile păreau evacuate. Sau nu aveau deloc o bibliotecă.

Și mai tîrziu, cînd am început să cunosc mai bine orașul, m-a izbit despărțirea galopantă de librăriile mici pe care Seulul, ca multe alte metropole, o practica la vedere. Dacă la început mai descopeream pe la periferia vreunui cartier cîte un anticariat înghesuit între un PC bang (sală de jocuri) și vreo patiserie de inspirație franțuzească, cu cărți în coreeană – și acelea foarte nișate, mai ales cărți de benzi desenate –, odată cu trecerea anilor anticariatele dispăruseră aproape cu totul. Nu intram în ele să-mi cumpăr vreo carte, căci nu știam limba. Mergeam acolo mai ales pentru aerul inconfundabil de tandrețe, în mic, al acelor spații. Și în Coreea de Sud contemporană, ca peste tot în lumea consumistă, au fost înlocuite de mall-urile culturale. Cel mai răspîndit e lanțul de librării Kyobo, unde puteai găsi de toate, mai puțin intimitatea, plăcerea lecturii care te invită la o discuție.

Singurele librării mici asiatice care păreau că nu alungaseră plăcerea lecturii și a discuției lejere de după aceea cu vreun prieten le-am regăsit în țări neaflate pe vreo hartă prea circulată a literaturii contemporane. În Luang Prabang sau în Bangkok, în Siem ­Riep sau în Vientiane, aceste spații mici, cu rafturile lor mai mult sau mai puțin elegante, mai noi sau mai prăfuite, mai ordonate sau nu, păstrau încă aerul de cochilie în care poți mai lesne simți plăcerea lecturii. Librării tradiționale, fără adjuvanți, fără kit-uri suplimentare care să întrețină curiozitatea lecturii, fără cafeneaua sau ceainăria care să atragă mai mult ritualul lecturii. Librăria care te atrage prin faptul că e acolo dintotdeauna, pentru că știi că poți găsi ultimele apariții, pentru că librarul te cunoaște și ți zîmbește ori de cîte ori te revede.

Într-o astfel de librărie am întîlnit odată un tînăr laoțian care, din vorbă în vorbă, mi-a spus că vine acolo în fiecare zi. Nu-și cumpăra cărți de fiecare dată, dar dorea să revină doar pentru că știa că locul nu-și va schimba niciodată destinația. Nici un argument economic nu părea să-l convingă că situația se poate schimba. Nu, un loc cu un asemenea nume, susținea, nu avea cum să se schimbe. Cum nu observasem de la intrare cum se cheamă librăria, l-am întrebat care era acela. „Nimeni nu-l vede de la început“, mi-a zis zîmbind, „dar e foarte util.“ Am ieșit afară și, pe o plăcuță ascunsă de cîțiva arbuști înfloriți, am văzut că locul se chema „Utopia“.

Foto: B. Tănase