Istoria Rusiei e flexibilă, compusă din povești prost asamblate și personaje care se remodelează întruna, în funcție de nevoi. Singura șansă a țării e să se confrunte cu viitorul său, crede poeta Maria Stepanova. Iar majoritatea rușilor, inclusiv ea, se tem de pasul ăsta. Stepanova conduce revista culturală online Colta.ru (fostă OpenSpace.ru) și lucrează la o carte care explorează felul în care funcționează memoria. Am stat de vorbă într-o după-amiază de octombrie, în biroul ei temporar de la Institutul pentru Științe Umane din Viena. Am aflat, între altele, că nu e nevoie să rostești de prea multe ori numele lui Vladimir Putin pentru a înțelege cîte ceva despre Rusia de azi.  

Discutam mai devreme despre avionul doborît anul trecut în Ucraina, despre știrea cu un copil crucificat și despre cum autoritățile ruse au creat acest amestec de realitate și iluzie, ce pare mai degrabă să țină de mitologie. Cum e creat și cum funcționează acest mecanism?

Știi, nu cred că [asemenea povești – n.r.] sînt create. Sînt mai degrabă păstrate ca într-o cutie cu fantome și creaturi și pot fi eliberate oricînd ai nevoie. Recunosc mereu scrisul din spatele acestor pseudo-narațiuni, e un ghiveci de conștient și subconștient. O societate și o cultură există prin revizuirea continuă a trecutului, iar proporția de trecut din viețile noastre e mai mare decît cea de viitor. Oamenii sînt mișcați de lucrurile pe care le recunosc: dacă știi despre crucificare și iubești copiii și împărtășești viziunea potrivit căreia copiii sînt ceea ce contează pe lume, combini elementele astea și ceea ce obții e un copil crucificat. Așa a evoluat povestea copilului crucificat în Ucraina. Sau versiunea asta de coșmar hollywoodian, a avionului care s-a lovit de un alt avion plin de cadavre: e scriitură de scenariu. Așa funcționează imaginația culturii populare, astfel de lucruri nu se întîmplă în realitate. Lumea reală e mult mai simplă și mai crudă, nu face asemenea „cascadorii“ pentru posteritate. 

Spuneați și că trecutul devine o formă de artă. Cum se întîmplă asta?

În Rusia, trecutul e mult mai real decît prezentul. Și trecutul nu e niciodată stabil: istoria Rusiei e supusă întruna schimbării. Și s-a schimbat în permanență, a devenit o tradiție sovietică. Trebuiau șterse orice semne ale versiunii precedente. Confiscau manuale și editau unele puțin modificate, cu fețe care lipseau, cu nume omise. Știai că e istorie pentru că îți oferă o cronologie, dar știai și că istoria e o minciună, că încearcă să-ți ascundă ceva. Există și un etaj de deasupra, al memoriei familiei, una profund personală, care are la rîndul său omisiuni și lucruri despre care nu vrem să vorbim, și care se opune cumva curgerii istoriei mari.

Nu se ciocnesc niciodată?

Ba da, însă doar momentan și nesemnificativ. Se întîmplă cînd încerci, sau se întîmplă din greșeală. Poți încerca să faci aceste două viziuni să funcționeze împreună, dar știi că sînt paralele, că nu sînt totuna. Am imaginea asta mentală a două etaje fără nici o scară între ele: sînt doar linii paralele. Între ele poți auzi voci, dar nu poți vedea fețe. Dacă vorbim de istorii ce pot fi spuse, dar se pot schimba în orice moment – și povestitorul e singurul care poate face asta –, istoria încetează să fie știință și devine ficțiune totală. Iar ficțiunea e literatură, iar literatura e ceva facil, la îndemîna oricui. Sentimentul ăsta al proprietății, că poți face orice cu o poveste, e foarte comun, și așa se scrie istoria. Avem acum mai multe versiuni conspiraționiste asupra trecutului, foarte diferite și foarte asemănătoare în același timp, prin nebunia lor. Trecutul e încă foarte flexibil, o plastilină din care poți face un om de zăpadă sau un polițist. De asta nu poate exista consens în Rusia, nu doar asupra a ceea ce se întîmplă acum, ci și asupra a ceea ce s-a întîmplat acum secole.

Recent, o scriitoare din Belarus, Svetlana Alexievich, a cîștigat Premiul Nobel pentru Literatură, în principal pentru niște culegeri de memorii despre război și despre Cernobîl. E asta o cale de a păstra adevărurile personale, versiuni ale trecutului mai aproape de adevăr?

Cred că da. Lucrările Svetlanei Ale­xie­vich sînt splendide. Are o carte nouă, despre anii ’90. Și e important, pentru că despre anii ’90 nu vorbea mai nimeni. Cred că munca ei e un început de căutare a adevărului. Avem nevoie de zeci de cărți precum cele ale sale. Acest gen, de amintiri adunate, pare să fie obiectiv, dar sigur că e cît se poate de personal. Pentru că alegi materialul, îl organizezi, are amprenta ta. Cred că adevărul e o colecție de colecții. Trecutul e o bibliotecă de mărturii trecute cu vederea. Decizia asta a Comitetului Nobel a stîrnit controverse mari în Rusia, pentru că fiecare scriitor crede că lui i se cuvenea premiul. Între cei care nu apreciază asta există două ramuri. E aripa asta de dreapta, care susține că [Alexievich – n.r.] e împotriva Rusiei, că trăiește în Belarus, că minte – lucruri predictibile. Dar există și o altă aripă, a „înalților servitori ai artei de calitate“, care susțin că Alexievich nu e scriitoare, pentru că doar pune un reportofon și transcrie vocile unor oameni, că nu e nimic personal în opera ei, că nu e vreo mare stilistă. Ce e nostim e că nu sînt în stare să numească un alt scriitor rus [care ar merita premiul], nu pentru că nu sînt autori buni în Rusia, ci pentru că sînt atît de egocentrici, că le e mai ușor să spună că era mai bine să cîștige Philip Roth. E o reacție tristă și dezamăgitoare. Pentru mine, a fost una dintre puținele vești bune ale anului. Ce mă bucură și mai tare e că e primul Nobel care merge către un scriitor de non-ficțiune. Consider că literatura – pe linia ei veche, burgheză – doarme zdravăn. Și cred că lucrurile cele mai interesante, mai îndrăznețe, mai implicate în problemele omenirii, se întîmplă în zona asta, a non-ficțiunii. Eroul meu e Sebald [W.G. Sebald, scriitor german - n.r.]. Dacă aș fi fost în Comitetul Nobel și dacă el ar fi fost în viață, i-aș fi dat premiul lui. Dar aș vedea o controversă asemănătoare și în cazul lui: dacă e cu totul documentar sau cu totul ficțiune.

Este premiul pentru Alexievich și o sancțiune la adresa lui Putin, a felului său de a controla adevărul asupra trecutului? 

Cred că da, pentru că deciziile Comitetului Nobel nu sînt niciodată doar despre substanța scriiturii, ci și despre partea emblematică a literaturii. Sînt decizii care funcționează și creează valuri, altele care nu-și ating ținta și trec neobservate. După vuietele de bucurie și dezamăgire care au însoțit premiul pentru Alexievich, ne putem da seama că au nimerit ținta. 

Spuneați că singura șansă a Rusiei e să se confrunte cu viitorul său. Cum?

Nu știu. Dacă știam, aș scrie despre asta, m-ar ajuta să privesc înainte. E o provocare pe care încerc să o rezolv gîndindu-mă și citind. Acum citesc mult despre situația din Austria, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sînt multe asemănări și consecințe teribile, după cum știm. Dar e și diferit, pentru că ei aveau această viziune asupra viitorului, și disponibilitatea de a schimba totul pentru a ajunge la acel viitor cît mai repede. Noi încercăm întruna să-l amînăm. Împărtășesc și eu teama asta față de viitor. Nu știu cum va ieși, dacă va fi mai rău. Așa că încerc să mă forțez să vreau viitorul. Încerc din răsputeri.

Există impresia asta că Rusia nu poate exista fără suferință, că își caută suferința. Este doar un clișeu sau e ceva cumva adevărat?

Problema cu noțiunea asta nu e că e un clișeu, ci că funcționează după gîndirea rusească de azi: privește înspre trecut pentru a înțelege prezentul și viitorul. Nu cred că funcționează, nu cred în asemenea analogii, pentru că e ca și cum ai decide prin aruncarea unei monede în aer: „O să mă iubească sau nu?“. Dacă primești un „nu“, viitorul devine predictibil. N-o să te iubească pentru că ai creat coridorul ăsta pentru nefericire. De aceea nu cred că asemenea excursii în trecut funcționează. Pentru a nu compara anul acesta cu 1947 sau 1993, există o explicație care nu-mi sună a prognoză: Rusia are un drum lung în față, pentru că a început mai tîrziu decît alte țări. Am avut sclavie în Rusia pînă în 1861. Stră-străbunicul meu era evreu, dar s-a născut în perioada sclaviei. Și pare ceva antic. (…) Sper că viitorul nostru e mai lung decît trecutul. Avem lucruri de rezolvat și timp să o facem.

„Așa funcționează memoria, ca o construcție“

Tema memoriei e foarte importantă pentru dumneavoastră. V-ați născut în Moscova, în anii ’70. Care ar fi prima amintire puternică pe care o aveți?

Ce-mi amintesc e prima mea călătorie. Îmi amintesc că ne duceam la apartamentul bunicii, că ningea, că eram într-un taxi. În amintirea mea, mă duceau într-un plic mare, cu timbru. Apoi am văzut lumină și m-au pus pe masă, și a început reuniunea de familie. Așa funcționează memoria, ca o construcție. E întotdeauna ceva ce rescrii mai tîrziu, nu sînt momente conștiente în care pui laolaltă amintirile adevărate.

E interesant că prima amintire e o călătorie. Înțeleg că voiați, în copilărie, să deveniți șofer, apoi pirat, apoi poetă. Toate astea par legate de mai multe feluri de călătorii.

Da. De călătorii și, într-un fel, de actul povestirii. Pentru că, atunci cînd călătorești, ai întotdeauna o poveste de spus.

Vă amintiți și vise din copilărie sau amintirile sînt toate amestecuri între vise și amintiri?

Îmi amintesc, dar majoritatea sînt coșmaruri, astea rămîn. E unul pe care‑l visam de fiecare dată cînd mă îmbolnăveam. E o carte poloneză pentru copii, Regele Matt I [Król Maciu’ Pierwszy, 1923 – n.r.], scrisă de Janusz Korczak, destul de populară în URSS. E povestea unui băiat care devine rege după ce tatăl său moare. Erau ilustrații frumoase în carte, și primul capitol, despre moartea tatălui, m-a impresionat atît de tare, încît l-am transportat în vis. Visam că sînt acest băiat rege, și că mă îmbolnăveam, și că stau într-un dormitor uriaș, cu geamuri mari, care dădeau în grădină. Vedeam ușa deschizîndu-se și pe cineva intrînd, e ceva între un om și un corb, sau poate un bărbat în smoking, cu joben. Cînd intră, văd că toți cei care sînt acolo – miniștri, prieteni – încep să dispară, ca și cum ar fi luați de un val. Se apropie încet de pat și înțeleg că așa arată moartea. Era un vis teribil. Mă trezeam și apoi visam din nou, și așa începea fiecare boală.

Proiectul dumneavoastră e despre memorie, o cronică a cinci generații, așa cum o descrieți. Puteți să-mi spuneți mai multe?

Am o istorie de familie lungă și fragmentată. Am o arhivă foto imensă și o colecție de povești lungi, pe care vreau să le scriu încă de cînd eram foarte mică. Nu e o poveste completă, nimic linear. Sînt ca niște piese de puzzle. Sau poate nu: dacă povestea refuză să fie spusă ca poveste, poate e un alt fel de a prezenta aceste amintiri fragmentate. Mă interesează felul în care funcționează memoria. Tatăl meu e fotograf, așa că m-am simțit aproape de istoria asta în imagini a unei familii, și despre asta scriu: fotografia ca metodă de prezentare, păstrare și demolare a amintirii. Pentru că fotografia falsifică memoria.

„Gîndirea culturală e întotdeauna politică, fie că vrei sau nu“

Considerați că anii ’90 au început în spațiul sovietic la momente diferite pen­tru diferiți oameni: pentru unii ar fi începutul Perestroikăi, pentru alții pră­bu­șirea efectivă a URSS. Cînd au început pen­tru dumneavoastră?

Au fost anii în care am crescut, se în­tîm­plau multe lucruri care mă separau tot mai tare de trecut. Studiam, începusem să scriu poezii. Un an important pentru mine a fost 1991, nu doar pentru că atunci a fost puciul, cînd a devenit clar că vremea Uniunii Sovietice – orice ar fi însemnat ea – s-a terminat. A fost și anul în care am înțeles ce vreau să fac în poezie. Pe la 16-17 ani, toată lumea scrie cam la fel: un soi de jurnal caraghios. E practic o singură poezie, scrisă de toți tinerii. Atunci am căpătat o viziune despre ce vreau să fac cu limbajul. În 1991 am scris prima culegere de poezii, pe care n-am publicat-o niciodată într-un volum, dar care a rămas importantă pentru mine. Apoi, în 1995, părinții mei au emigrat în Germania. Erau îngrijorați pentru mine, și încercau să mă convingă să merg cu ei, dar am refuzat.

De ce?

Mai întîi, pentru că aveam viziunea asta romantică, cum că e nevoie să stai în spațiul limbii tale, să te scufunzi pe deplin în limba ta. Însă motivul principal e că nu voiam ca soarta mea să intre în linia asta a familiei, nu voiam ca altcineva să decidă pentru mine. Era un fel de a gîndi tipic tinerilor, dar așa au stat lucrurile. Apoi m-am căsătorit, iar soțul meu s-a îmbolnăvit grav, așa că a trebuit să muncesc. E ciudat, pentru că imaginea mea asupra unei vieți fericite era să mă trezesc tîrziu, fără să lucrez, doar să stau și să scriu și să citesc. Dar n-am avut de ales. Așa că am trecut prin toate etapele astea tipice intelectualității postsovietice: lucram – copywriter – într-o mare agenție franceză, inventînd sau adap­tînd slogane pentru companii germane sau engleze. Tot dusă de val, am trecut la televiziune, care era foarte la modă pe atunci. Era diferită de propaganda din televiziunea zilelor noastre, și totodată diferită de televiziunea pragmatică din Vest, în care totul servește unui scop și lasă doar insule pentru arta pură, precum Arte. În acele vremuri, aproape fiecare televiziune era o variantă de Arte. Aveau, desigur, știri și toate cele, dar, de exemplu, difuzau David Lynch în fiecare seară, în prime time. Era interesant să fii parte din asta. Lucram în marketing și copywriting, trebuia să promovăm canalul respectiv, să arătăm ce-i bun, să ascundem ce-i rău. Am lucrat în TV timp de opt-nouă ani, pînă a devenit insuportabil. Cu fiecare an, televiziunea devenea mai servilă: nu era vorba să ambalezi lucrurile pe care le prezentai în cuvinte frumoase, ci să inventezi chestii care să-l forțeze pe telespectator să capete o opinie încă dinainte să vadă un film sau un program. Am plecat în 2007. Eram o cititoare avidă de presă culturală, dar nu încercasem să pătrund în lumea asta. Apoi, încet, am observat că unele publicații se închid, că se schimbă poziții. Nu era vorba de politică, ci de afaceri. Patronii nu voiau suplimente cu pagini întregi de cronici culturale, nimeni nu le citea. În anii ’90 funcționa un concept diferit: ziare precum Kommersant ținteau un nivel și cititorul voia să se formeze, pentru a ajunge la nivelul impus de acea publicație. În șapte-opt ani, cititorul a început să fie pe deplin mulțumit de sine însuși, de alegerile și de gusturile sale. Voia mai degrabă să cumpere ceva decît să învețe ceva. Paginile culturale erau scoase. Am simțit că e loc pentru o publicație care să fie complet dedicată culturii, după formatul unui ziar, dar care să aibă filme, literatură, artă, media. Cînd am avut posibilitatea asta, am făcut, și așa a apărut OpenSpace.ru, actuala Colta.ru.

Vedeați publicația asta ca pe un soi de evadare din realitatea politică a acelor vremuri sau, dimpotrivă, ca pe o formă de implicare politică?

Cînd ne-am întîlnit, primul nostru investitor mi-a spus că se apropie vremurile în care cultura poate aduce din nou profit, pentru că intrăm în vremea reacțiilor politice, și în asemenea vremuri cultura înflorește. Nu sînt încă sigură că a avut dreptate, și nu eram gata să urmez viziunea asta. Am început în primăvară lui 2008, și în trei luni a început războiul din Osetia. Voiam să citesc despre asta, să am la îndemînă perspective diferite, dar nu exista un departament al site-ului nostru care să scrie direct despre politică. Așa că am deschis o secțiune de Societate. Încet, de la această imagine a culturii ca insulă, pe care să poți uita de toate, ne îndreptam spre o viziune a culturii plină de sensuri politice și economice. Totul e o formă de politică, iar gîndirea culturală e întotdeauna politică, fie că vrei sau nu. 

Au venit mai mulți cititori după ce ați creat secțiunea aceea?

Da. Am văzut că oamenii sînt mai interesați de un articol cu valențe politice, că are poate de zece ori mai mulți cititori decît celelalte. Dar nu voiam să insistăm pe asta, doream să publicăm articole pe care nimeni altcineva nu era în stare să le publice, nu doar pe subiecte politice. Vara trecută a fost un scandal uriaș, cînd [autoritățile] încă încercau să ascundă dovezile implicării în războiul din Ucraina. Cineva a observat că pe lîngă Pskov e un cimitir cu zeci de morminte noi, cu flori și monumente, care nu puteau aparține decît soldaților uciși în Ucraina. Cineva trebuia să scrie despre asta, dar era o tăcere prelungă. Apoi Oleg Kashin, un jurnalist foarte talentat și controversat în Rusia, ne-a spus că vrea să publice un articol de opinie despre asta la Colta.ru. Ne-a zis că nu sîntem prima publicație căreia i se adresează cu acest text. I se spunea întruna că le e frică să publice. Țin minte că eram la dacha mea, și jumătate de noapte am vorbit cu adjunctul publicației, care se ocupă de secțiunea de Societate. Hotăram dacă o să facem asta sau nu, și despre consecințe, și dacă o să ne închidă. Colta.ru e un site mic, finanțat prin crowdfunding, fără patron, și mereu într-o poziție vulnerabilă. După o oră și jumătate de discuții, ne-am oprit și am zis: „F..., hai să publicăm!” Și asta am făcut.

 

Ce s-a întîmplat?

Nimic. Te simți atît de bine după ce ai făcut ce trebuie, și funcționează. La o jumătate de zi după ce am publicat articolul, toată lumea scria despre asta. Doar am dat drumul robinetului. Toată lumea, inclusiv cei care refuzaseră inițial, țipau pe subiectul ăsta. Așa a devenit vizibilă povestea. Colta există pentru a publica asemenea materiale. Sînt și alte motive. E un poet minunat, Grigori Dashevsky, care a murit acum un an și jumătate, mi-a fost un prieten apropiat. A fost bolnav multă vreme și își pierdea puterile. A fost critic literar pentru Kommersant, dar cu un an înainte să moară a încetat să mai scrie pentru ei. Voiam să vorbească și să fie auzit. I-am cerut să țină un soi de prelegere, să vorbească despre poezia contemporană. Nu voia să scrie, îi părea mereu o povară. Am trimis o jurnalistă care să stea lîngă el cu un reportofon și-i punea mici întrebări. Din asta a ieșit un lung articol cu viziunea lui asupra poeziei moderne. Atunci cînd i l-am trimis pentru verificare, l-a rescris. Cred că este cel mai important articol apărut vreodată în Colta. Numărul cititorilor a fost poate de zece ori mai mic decît cel obișnuit. Dar asta nu contează, pentru că există acest teritoriu unde articolele există împreună, iar unele trebuie pur și simplu să fie văzute.

 

Ați organizat și un festival cultural. Cum a fost?

A fost în septembrie, au participat între 25.000 și 30.000 de oameni. Am făcut asta împreună cu două fonduri rusești, Centrul Elțîn, un fond care păstrează moștenirea primului președinte rus, și un portal istoric, „You are history”. Ideea a fost să opunem ceva tratamentului de înnegrire a anilor '90 pe care autoritățile o continuă de vreo zece ani. E un lucru foarte serios, pentru că e ideea asta de "anii '90 periculoși". E o decadă asimilată cu frica constantă, cu sărăcia deplină. În comparație cu asta, anii cu Putin ar fi un fel de Paradis. Voiam să arătăm celalaltă parte, fără să intrăm în politic, pentru că ar fi devenit complicat și ar fi putut avea urmări serioase. Ne-am limitat la cultură, de la muzică la modă. S-a întîmplat într-un parc, un loc ciudat: e o grădină cu monumente sovietice. E locul în care sînt depozitate monumentele liderilor sovietici, în iarbă, ca o populație de creaturi albe, mici și mari. Și e o uriașă emblemă a URSS din oțel, are 15 metri în înălțime și poate 7 lățime. În timpul festivalului, am avut un spectacol de teatru înăuntru. Ce-a fost absolut încîntător e că majoritatea fețelor din mulțime erau tinere. A avut un anumit sens, pentru că uneori te simți foarte singur, și ai senzația că doar generația ta înțelege, și că tinerilor nu le pasă deloc. Aveam impresia că pot relaționa cu noua generație. Înaintea festivalului, am promovat evenimentul pe rețelele sociale și am făcut un soi de flash mob; a ieșit uriaș, cel mai mare flash mob din istoria Internetului în Rusia. Le-am cerut oamenilor să posteze fotografii de-ale lor din anii ’90. Mi-am deschis Facebook-ul și era plin cu fotografii vechi, nu era nimic altceva. Mi se părea că e ceva greșit cu setările mele. A fost un eveniment unificator: toată lumea făcea asta, nu doar generația mea. Oamenii peste 60 ori sub 20 de ani, unii erau în scutece. A fost o demonstrație absolut încîntătoare și liniștită. 

 

E și un fel de recuperare a unei perioade reevaluate de guvernare. 

Da. Autoritățile au observat asta, și a fost o campanie împotriva acestui flash mob, atît la TV, cît și în ziare. Au scris că Colta și Fondul Elțîn vor să întoarcă spiritul al anilor ’90: „Ce-o să urmeze? O să facem un festival pentru anii ’30?” E nostim, pentru că același jurnalist îl aprecia cu altă ocazie pe Stalin. Asta ilustrează ce ziceam mai devreme: avem o societate cu o conștiință fragmentată. Și ceea ce vezi acum poate fi și invers. 

„Vrei să-ți faci protestul vizibil și să stai în acest cerc de lumină“

Ați semnat, împreună cu alți intelectuali, scrisori împotriva lui Putin. Care e efectul acestor acțiuni? Au efecte în societate sau e un soi de terapie de grup?

Pentru mine și cred că pentru cei mai mulți dintre cei implicați, e mai mult un fel de terapie. Ceea ce se întîmplă acum în Rusia și ce ne separă atît de tare de Ucraina e că nu avem forța de a înfrunta consecințele acțiunilor noastre. Protestele de la sfîrșitul lui 2011 și din primăvara lui 2012 au fost un start bun. Dar la început a mers prea lin și am avut impresia că putem schimba guvernarea doar mergînd pe stradă cu bannere frumoase, cu glume și alte cele. Apoi, cînd mișcarea a fost demolată, am avut impresia – iarăși greșită – că acum nu mai e nimic de făcut. Într-un fel, e corect. Dar vrei să-ți faci protestul vizibil și să stai în acest cerc de lumină, unde poți reacționa public. Așa că oamenii semnează orice, e o practică terapeutică permanentă. Nu doar marii scriitori semnează asemenea scrisori, e o practică zilnică. Îi scriem primarului Moscovei în legătură cu nevoia de a interzice un monument al cneazului Vladimir. Apoi, îi scriem lui Putin să înceteze încarcerarea protestatarilor politici, apoi îi scriem altuia ca să prevenim înzăpezirea orașului. E versiunea modernă a unei rugăciuni, nu rezolvă prea multe. 

Ați primit amenințări sau ceva de felul ăsta după ce-ați semnat asemenea scrisori?

N-am primit, dar nu sînt un activist politic. Editez Colta, iar asta e forma mea de implicare. Dar am prieteni care trăiesc cu o teamă permanentă. Nu vreau să joc această Aristeia pe care intelectualității îi place s-o joace. Unii au mereu sentimentul că sînt tot timpul urmăriți. Nu știu cum o să fie în anii care vin, dar acum nu mai sîntem în anii ’50 sau ’70. Avem voie să facem multe lucruri fără a fi închiși. Între anumite limite, desigur. Dar am o prietenă apropiată care lucrează pentru Mihail Hodorkovski. Are o șefă, care e și o foarte bună jurnalistă. De ziua ei, s-a trezit cu sunetul soneriei. Se duce la ușă și găsește o uriașă coroană funerară, cu panglici negre și ceva scris. A avut noroc că fiica ei de 9-10 ani era deja la școală, așa că a avut timp s-o arunce. Cu asemenea consecințe ne confruntăm acum: sînt mai degrabă simbolice, dar nu e ceva ce vrei să găsești la ușă.

Rușii sînt mereu dornici să aibă de-a face cu un străin„

 

Cum vede rusul de rînd restul Europei?

Nu există un punct de vedere obișnuit. În primul rînd, sensibilitatea țării în acest moment e anormală și deformată de propagandă, de nivelul scăzut de educație, de sărăcie. Din experiența mea, aș spune că rușii au o curiozitate înnăscută, iar asta explică multe. Ce este foarte vizibil pe străzile Moscovei e că oamenii sînt mereu dornici să aibă de-a face cu un străin. Asta vine din perioada sovietică, cînd oamenilor le era teamă și existau consecințe, și totuși oricine era bucuros să întîlnească un străin, să-i pună întrebări, să-l privească ca pe un extraterestru. Fascinația asta pentru diferențe e pentru mine ceva promițător.

 

Ați scris un articol pe Colta.ru, care începea cu un fragment din scrisoarea poetului rus Alexander Blok către mama sa, ce spunea că fiecare artist rus ar trebui să aibă dreptul la cel puțin cîțiva ani de ruptură de orice e rusesc și să vadă cealaltă casă a lui, Europa. Aveți aceeași pornire, să găsiți o altă casă pentru o vreme, și să vă întoarceți apoi?

Mi-ar plăcea la nebunie să petrec cîțiva ani în Italia. Am avut un fel de bursă la Roma, care într-un fel a fost complet pierdută, și în alt fel foarte productivă. N-am scris un rînd, pentru că eram prea preocupată să văd și mirosind și să simt toată frumusețea care mă înconjura, n-aveam sentimentul că trebuie să adaug ceva. Se întîmplă cam la fel în Viena: e frumos, dar în alt fel. E o frumusețe care te lasă singur cu gîndurile tale, și te poți comporta ca tine însuți, nu ca o cameră ce înregistrează tot ce se întîmplă în jur. Vorbind despre Blok: scrie această scrisoare către mama sa despre cum urăște totul în Rusia, modă, presă, tot. Vrea doar să se cufunde în frumusețea culturii. Dar o jumătate de an mai tîrziu, descrie în jurnalul său un soi de vis, iar la sfîrșit scrie: "Acum sînt sigur că totul va fi bine în Rusia, Rusia va deveni mare. Dar ce grea va fi așteptarea și cît va dura..." Cred că aceste două stări descriu viața interioară a țării însăși. 

Aveți aceeași relație de dragoste și ură cu Rusia?

Nu simt niciun fel de ură pentru Rusia. Pot urî guvernul și ceea ce face. Dar cred că e prea ușor să spui "la revedere" țării ca entitate. Și e, într-un fel, iresponsabil, pentru că țara e ca o plantă pe care trebuie să o uzi, să o iubești. Iar dacă îți permiți să încetezi să o mai iubești, se sălbăticește sau moare sau altcineva pretinde drepturi asupra ei. Nu vreau să dau țara pe care o iubesc și în care m-am născut acestui guvern. Orice ai simți, trebuie să construiești un fel de structură pentru a face dragostea pe care o simți mai stabilă. Pentru că sînt multe lucruri frumoase, de iubit, în Rusia. Trebuie să te agăți de ele și să impui aceste sentimente cumva. 

Pentru că am vorbit mai devreme despre amintiri și despre un vis: care e versiunea dumneavoastră a visului rusesc? 

Nu am un vis care să revină constant. Nu se întîmplă frecvent, dar îmi amintesc un vis care seamănă cu Casablanca. Sînt în Paris înainte de invazia nazistă, sînt evreică, am trei copii cu mine și trebuie să-mi găsesc o ascunzătoare. Mă gîndesc repede și hotărăsc: pe cel mai tînăr îl ascund în dulap, pe cel mijlociu îl pun să cînte și să adune bani, iar al treilea va desena caricaturi. Dacă te gîndești în termeni freudieni, să-ți ascunzi copilul în dulap, Doamne-Dumnezeule! (Rîde) De asemenea, mă gîndesc că e legat de diferite strategii de a relaționa cu trecutul și viitorul. Fie te ascunzi, adică devii surd și orb și negi ceea ce se întîmplă, fie tratezi totul în termenii poeziei, fie deformezi realitatea, ca să poți rîde de ea. 

a consemnat Vlad ODOBESCU

Vlad Odobescu este jurnalist și se află în Austria cu o bursă „Milena Jesenska“ a­cor­dată de Institutul pentru Științe Umane din Viena (www.iwm.at), finanțată de Fun­dația Erste.