Ce amintiri aveți din copilărie?

În copilărie m-am simțit ca dracu’. M am simțit amenințată din toate părțile. În prima clasă, mama m-a dat la școală la 6 ani și 2 luni, n-am făcut față, eram prea mică, mă băteau toți copiii, am avut o nevroză infantilă foarte gravă, care s-a perpetuat, și acum cred că am o nevroză anxioasă foarte puternică, pentru că tot timpul fac atacuri de panică. Sînt foarte fricoasă. Copiii mă băteau, eu mă retrăgeam într-unul din veceurile școlii și stăteam acolo. N-am fost o elevă strălucită deloc, pentru că mi-era frică de orice. Mă jucam foarte mult cu păpușile. Eram neascultătoare și tata mă bătea cu cureaua. Pe sora mea n-a bătut-o niciodată. Nu știu de ce mă bătea, habar n-am. A mai fost şi mătușa mea, bolnavă psihic, care s-a sinucis la 49 de ani.

Cum ați spune că v-au influențat sărăcia și tensiunea de acasă, boala din adolescență și școlile urmate, inițial Medicină și apoi Psihologie, stilul de scris?

La vîrsta aia nu-mi dădeam seama de nimic. Eram o fetiță care trăia și ea cum putea. Nici vorbă de poezie, nici vorbă de scris. Chestia asta cu influențarea pe mine nu mă atinge deloc, adică nu simt că am fost influențată de ceva. În plus, la vîrsta aceea, nu se putea pune problema agresivității, vulgarității, ostentației, erotismului sumbru.

Cel mai mare regret al vieții mele a fost că părinții mei au murit fără să știe că fata lor a făcut ceva pe lumea asta. Ei credeau că au făcut o fată ratată, eu eram copilul lor nereușit, incapabil să trăiască, să cîștige, să-și vadă de treabă și așa mai departe. Sora mea era cea care ținea în mînă toată familia. Sora mea l-a crescut pe fiul meu de la 3 la 19 ani. Sora mea era profesoară, lucra la un liceu, avea un salariu, și-a îngrijit familia, nu a fost căsătorită niciodată, a fost și ea bolnavă de plămîni, ea a îngrijit-o pe mama pînă la moarte, ea m-a îngrijit pe mine în sensul că-mi trimitea bani, pentru că nu cîștigam, nu cîștigam nimic. Valoarea nu-mi era recunoscută, probabil că nici nu aveam valoare, numai că acest lucru depindea și de critica literară. M-au citit criticii literari sau nu m-au citit? Eram atît de diferită față de colegii mei sau pur și simplu debutul a fost o catastrofă?

Primul premiu l-am primit la 55 ani, poate că începusem atunci să realizez ceva, dar nu foarte tare, m-am mirat puțin, știu că atunci cînd am primit premiul am zis așa: „Acum sînt îndrăgostită de viață și iubesc poezia, înainte, cînd eram tînără, eram îndrăgostită de poezie și iubeam viața.“ Cînd ai ceva ce-i al tău, la modul absolut, iubești, dar cînd ești îndrăgostită, ești îndrăgostită de ceva ce nu ai.

Dialectica dintre mine și poezie era vie. Cînd am luat premiul, eram deja îndrăgostită de viață. Nimeni n-a băgat de seamă, nimeni nu băga de seamă nimic, doar că eram nebună. Nu știu de ce. Se spune și acum. La ultima lectură de la Teatrul Național am fost cu o fustă neagră cu trenă. Erau foarte puțini oameni, mai mult scriitori decît ascultători, și eu am vrut să mă duc așa pentru că am vrut să dau puțină culoare, să dau ștaif întîlnirii noastre, cu cei care stăteau în sală și ne ascultau. Dacă asta a fost luată drept nebunie, poate, eu n-am ținut cont de chestiile astea.

Poezia dumneavoastră este văzută ca agresivă, pe alocuri vulgară, ostentativă, la limita erotismului și sumbră.

Vulgaritatea mea a fost scoasă în evidență dintr-un anumit fel de a mă înțelege al unor critici, care erau altfel decît mine, dar și din dorința lor „de a mi da în cap“. Pentru că eu nu pot percepe faptul că un singur poem era, să zicem, vulgar, și chiar pe acesta l-au găsit. Nu știu cum or fi citit criticii cu atîta atenție 800 pagini de poezie… Eu m-am simțit lezată. Dar nu-i nimic, am făcut-o, am scris chestia asta, nu pot să neg. Adică, vulgaritatea.

În privința valorii poeziei mele încă nu s-a ajuns la un consens al criticii noastre, unii consideră că sînt de mîna a doua, a treia, a patra… Alții poate consideră că fac parte dintre cei mai buni. Nici tinerii nu au un consens în privința asta, deși ei au scris mai mult despre mine decît bătrînii. Și de aceea mă consideră underground cumva, nu se știe ce-i cu mine pe lumea asta, sînt nebună, nu sînt nebună, sînt bună în poezie, nu sînt bună, sînt o mamă ca lumea, nu sînt o mamă ca lumea și lumea nu are de ce să mă apuce ca să zică „Uite, de-aia nu ești cum trebuie, pentru că…“ Pentru că am scris poemul respectiv unde zic, ce-o fi zis? Păi, alții au scris lucruri mult mai grave și nu sînt considerați vulgari. Și atunci eu las totul pe seama timpului și nu îmi mai bat capul cu poveștile lor contradictorii.

Cei care vă citesc vă descriu drept o poetă agresivă și sumbră, dar totodată melancolică, care exprimă trăiri absolute. Vă regăsiți în această descriere? Cît de mult contează opiniile cititorilor pentru dumneavoastră?

Opiniile unor cititori contează, opiniile altor cititori nu contează. Eu sînt puțin calofilă, îmi place să am un stil totuși, deși vulgară, cum se spune, deși agresivă, îmi place totuși să existe o melodie subterană. În unele poezii chiar o am, nu pot să trăiesc în afara muzicii. Sigur că la un moment dat preferam melodia spartă, adică aproape că imitam dodecafonismul, serialismul, muzica aceea foarte elitistă. Nu era neapărat un experiment, era o căutare, o încercare mai sofisticată de a te apropia de adevărul ființei tale. Și cum să-l exprimi. Și nu puteai să-l exprimi decît dacă aveai o oarecare cultură. Numai dacă ai încercat să faci ceva cu tine însuți/însăți care să te aducă înspre adevărul ființei tale.

Agresivă eram pentru că eram agresivă și cu mine, și cu toți. Această căutare m-a înnebunit de-a dreptul, m-a determinat să-mi părăsesc familia, n-am făcut-o intenționat, așa s-au întîmplat lucrurile încît familia s-a destrămat. Un bărbat care caută, de pildă, și are o familie, nu ajunge la destrămarea familiei lui, la o femeie probabil e puțin altfel într-un domeniu atît de sensibil. Nu i se îngăduie unei femei derapaje de genul ăsta. Nu știu ce să spun, nu mai am ce să spun. Cred că ar putea fi vorba despre responsabilitatea față de copii.

După Structura nopții, unde eram încă puțin calofilă, sau poate mai mult, ajunsesem la Blindajul final, unde am resimțit o anumită violență în scrisul meu… Sigur că citisem și autori străini, citisem nemți, expresioniști, citisem poeții americanii traduși de Mircea Ivănescu, de Ion Caraion, citisem Ezra Pound. Toate încercările astea ale mele agresive, teribiliste, organice, proprii mie, sînt underground, nu sînt chestii care s-au mai făcut, cel puțin colegele mele nu le-au făcut. Poate colegii mei, la Nichita mă gîndesc. Nichita, în ultima lui carte, a făcut ceva aproape ininteligibil, în Noduri și semne, unde are niște versuri splendide cînd se prăbușește în semnificație. (Semnificația are o dialectică subtilă cu sonoritatea și cu substanța versului.) Toate „încercările“ de a sparge limbajul au fost inconștiente. Ca dovadă, nebunia, obsesia morții, sumbrul, erotismul insinuat și insinuant, adică devastator. Căutarea mi-a zdruncinat spre final și substanța, și forma poeziei. Ajunsesem la un fel de „nimic“ în epoca tranzitivității, un fel de tranzitivitate neagră, compactă.

Greu l-am descoperit pe Nichita, pentru că la început nu-mi plăcea deloc. Eram așa de prăbușită în propria căutare a poeziei, încît nu-mi plăcea nimeni și nimic. Îmi plăcea Celan, vai, ce versuri avea, Dumnezeule. Vreau să spun că am resimțit că fac subpoezie, adică nu poezie clasică, nu poezie care să fie accesibilă, ci ceva mai puțin accesibil. Adică n-am vrut să fiu, pînă la capăt, descoperită, nu am resimțit nevoia exhibării. Așa cum nu simt nevoia să explic de ce uneori vreau să fiu într-un fel sau altul. N am nimic împotrivă să mă considere lumea cum vrea.

„Tot ce am învățat, am învățat în spitale“

Cînd ați avut primul impuls să scrieți?

Pe la 24 ani. La începuturi aveam probleme mari, sentimentale, erotice, numai scrisul nu mă interesa… Am fost descoperită cu tuberculoză la 14 ani și 9 luni, la 16 ani și 4 luni mi-a fost excizat lobul superior stîng la Moroieni, care pe vremea aceea era cel mai mare spital de ftiziologie din sud-estul Europei. După aventura asta teribilă am venit acasă și am reluat liceul. Reluarea liceului a fost un calvar. Nu mai știam nimic din ceea ce am învățat pînă atunci la școală, a trebuit singură să-mi redescopăr din memorie materiile pe care le făcusem pînă atunci, care să mă readucă în incinta școlii. A fost foarte complicat și din cauza asta am stagnat într-o baltă cu mult noroi intelectual. Pe mine mă obseda ceea ce am trăit în spitale timp de doi ani și nu mă mai interesa restul. Tot ce am învățat era ce am învățat în spitale. Școala m-a ajutat și nu m-a ajutat. Pe mine nu mă mai putea influența nimic, în afara bolii. Am recidivat, la 19 ani și jumătate, am fost găsită cu o altă cavernă. Iar am fost retrasă de la școală, iar m-au dus la Moroieni, iar am stat un an acolo, de data asta fără tatăl meu, doctorii le-au propus părinților să-mi scoată tot plămînul și ei nu au acceptat.

Pe la 22 de ani, bolnavă, m-am căsătorit cu Matei Gavril, și atunci m-am dus în biserică și m-am rugat să fiu cea mai mare poetă din lume. Că dacă tot nu mi trecea boala, măcar să fac și eu ceva pe lumea asta. Eu credeam c-o să mor și că n-am făcut nimic, c-o să mor așa, fără să las vreo urmă. Dorința mea de a fi era foarte puternică, aveam o vitalitate foarte mare, în gîndire, în felul meu de a fi, și m-am rugat astfel în biserică. Pentru că am avut încă o recidivă după operație, mi s-a propus să mi se scoată tot plămînul și părinții nu au fost de acord.

Nu mai puteam trăi normal, gîndul meu era în altă parte. Mă gîndeam la moarte frecvent. Nu mai resimțeam nici o ură. Nu te joci cu lucrurile astea, pentru că pot fi ludice doar pînă la un punct. De fapt, eram sfîșiată de melancolie.

Ce înseamnă pentru dvs. o femeie puternică sau un bărbat puternic? Considerați că trăim într-o societate falocratică?

Păi, de cînd mă știu pe lumea asta, din ce-am citit, din ce-am trăit, societățile au fost falocratice. Pînă-n ziua de azi. Și n-or să fie niciodată altfel. Femeile sînt mai slabe din punct de vedere fizic, lucrul ăsta se repercutează asupra creierului și a gîndirii. În religie, în știință, în creație, femeile creatoare sînt foarte puține. Este greu să evoluezi din cauza limitelor pe care le ai. Te naști cu niște limite ca femeie. Nu poți să-ți pui creierul la bătaie ca un bărbat dacă limitele corpului tău dau creierului propriile-i limite.

Ce înseamnă pentru dvs. feminismul și cum credeți că se manifestă în România?

Știu că există acum un trend feminist, se citesc poeme feministe, eu sînt considerată feministă, sînt întrebate fetișcanele astea tinere „Cine v-a influențat în poezia voastră feministă?“ și majoritatea răspund Angela Marinescu. Cum le-am influențat, habar n-am. Eu nu mă văd feministă. Ce rost ar avea să fiu eu feministă dacă nu cred că pot să ating absolutul creierului unui bărbat? Să ce? Să stau la mijlocul lumii unde toate creierele sînt apropiate? Stau liniștită în banca mea și fac ce pot. Dar fără să fiu feministă. Dacă aș fi feministă, aș rade tot pămîntul ăsta. Păi, pot? Nu pot, și bolnavă, și bătrînă.

Vă e frică de moarte?

Mă gîndesc la moarte de cînd mă știu, a intrat gîndul morții în mine așa cum intră într-un om un glonte. Sînt obsedată de moarte. Mi-e greu să accept că nu voi mai fi, că se duce totul și gata. Fereastra prin care văd copaci și frunze ce se zbat în lumină îmi dă o senzație de plăcere foarte mare, de odihnă. Am nevoie în poezie de tot mai multă frumusețe și de o senzație de frumusețe care să mă distrugă. Asta nu înseamnă că nu suport cruzimea, de pildă, cînd am citit Să nu mă părăsești a lui Kazuo Ishiguro, o carte ce mi-a întors stomacul pe dos. Cartea este de o frumusețe stranie, morbidă.

Este experimentul crucial pentru poezie? Are poezia nevoie de inventarea unui nou limbaj?

În literatură, un experiment se face mult mai greu decît în artele vizuale, arhitectură, muzică, deoarece cuvintele sînt atît de evoluate față de sunet, față de culoare, față de construcția unei case, încît ai parcurs deja un drum foarte lung ca să ajungi la cuvînt.

Cuvintele sînt ele însele filozofice, de un lirism care a fost cucerit în timp prin tot felul de experimente mai mult sau mai puțin grele și de nerepetat. Contează tonul, adică muzica subterană, nu se mai poate scrie într-un limbaj cu cuvinte care de fapt nu pot fi acoperite. Experimentul constă în eliminarea unui ton, unei emfaze, unei chestiuni care nu poate fi acoperită.

Experiment au făcut dadaiștii. E mai important acolo ce-au vrut ei să facă, ce au vrut să distrugă, ordinea burgheză, ordinea prestabilită, conformismul, decît ce au făcut în poezie. De atunci poate ideea a devenit mai importantă decît punerea ei în practică. Eu consider că dadaismul este mai important decît suprarealismul. Nu-mi place suprarealismul. Și pentru că suprarealiștii au recuperat prin poezie ceea ce a negat dadaismul. Și recuperarea asta îmi displace.

Credeți că la noi se mai experimentează în poezie?

Da, păi i-am citit pe Vlad Moldovan, am citit Dósa, Elena Vlădăreanu, Cosmina Moroșanu, Cristina Ispas, Constantin Acosmei. E important să cauți, orice căutare te îmbogățește, chiar dacă nu iese nimic. Îmi plac confesiunile autentice, edificatoare, care te pot ajuta, care îți dau ție un sens, care te ajută să-ți dai seama că se poate să te transformi, să devii altceva.

Așa ați denumi și ce scrieți acum?

Nu. Dar m-am apucat și de partea a doua a Jurnalului scris în a treia parte a zilei. Chiar ieri a fost un actor la mine și am scris în total vreo cinci pagini din partea a doua a Jurnalului. Actorul stă cu laptop-ul în față și eu îi dictez. Nu mai pot să scriu, că-mi tremură mîna foarte tare și scrisul e ininteligibil, nici eu nu mă mai pot reciti după aceea, că nu mai descifrez ce am scris.

Nici nu știu ce-o să spun în acest jurnal pentru că nu mai scriu lucruri importante. Prima parte a acestui jurnal se numește Incertitudine, adică nimic nu mai simt că este sigur, fundamental. Totul e fluid. Un fel de stare de spirit. Dar am scris și poezii, cam de-un volum, dar nu-l public, de ce să nu mai aștept să scriu un volum mai mare, să am și eu un volum mai mare de poezii? Și cred că tot nu-l voi publica.

Credeți că cineva poate să fie cu adevărat scriitor dacă nu simte emoțiile foarte intens? Are nevoie să simtă visceral, din punctul meu de vedere.

Nu visceral, nu-mi place cuvîntul „visceral“ pentru că eu tot timpul am fost făcută viscerală și nu mă simt viscerală. Mă simt cu mintea întreagă, mă simt capabilă să merg pînă la capăt într-o idee, în ceea ce fac, în viață, dar asta nu înseamnă că sînt viscerală. Sigur că trebuie să simți. Trebuie să ai o vitalitate exacerbată ca să poți să scrii. Sau să poți face artă. E atît de gratuit acest gest, încît nu poți să-l faci dintr-o vitalitate meschină care te duce la chestii simple: să cîștigi bani, să te adaptezi…

Eu, după boala de plămîni, am simțit nevoia să trăiesc la aceeași intensitate pe care am trăit-o cînd am fost bolnavă. Am dat de bolnavi psihic gravi, care-mi puneau în față niște obstacole atît de mari pe care încercam să le depășesc, acum știu că nu pot fi depășite și că mai bine o las baltă și mai bine-mi propun alte limite.

Cum recunoaștem un scriitor veritabil? Ce ar trebui să aibă și să nu aibă?

Păi, trebuie să aibă un instinct, o intuiție, de fapt, o intuiție a puterii lui de a fi în lume. Dacă rămîne scrisul în urma ta, chiar dacă ești tu rău, măcar rămîne scrisul, tot e ceva.

„Respiram comunism așa cum respiram aerul“

Ce a însemnat iubirea pentru tînăra care aţi fost și ce înseamnă pentru dvs. cea de acum?

A însemnat enorm, atunci a însemnat totul din toate punctele de vedere, de la corp la spirit și de la spirit la corp, într-un du-te-vino haotic, și acum contează foarte mult, pentru că în afară de părinții mei, de sora mea și de copil, eu nu am fost iubită cu adevărat niciodată pînă la capăt, dar eu pe cei din familie îi iubesc pînă la capăt, cum pot eu, ei poate au făcut sacrificii mult mai mari. Eram prea bolnavă ca să pot să duc o dragoste pînă la capăt, să fiu iubită pînă la capăt. Deși am fost măritată de două ori. Nu știu dacă am întrebat pe vreunul din soții mei sau iubiții mei dacă mă iubesc, mi-a fost jenă. Dar nici ei nu m-au întrebat pe mine. Mă iau după Pascal, care zice: A iubi = a te deranja. Pentru mine familia mea s-a deranjat cît a putut, așa cum eu, cît am putut să mă deranjez pentru Alexandru (n.r. – fiul Angelei Marinescu), m-am deranjat. Atunci mi-am reconsiderat întreaga viață, toate opțiunile mele s-au schimbat, am început să am alte priorități, adică el este prioritatea.

Care considerați că ar fi cea mai mare neputință a unui poet în ceea ce privește poezia sa? Adică ce simțiți, dacă e cazul, că nu veți putea niciodată exprima pînă la capăt în versurile dumneavoastră? Există vreun sentiment care nu se poate traduce în poezie?

Păi, acum deja mă îndoiesc dacă sentimentele trebuie să le treci în poezie. Nu tot ce am scris eu e bun. De foarte multe ori, eșuez. Cînd simt că pot să fac ceva, fac, cînd nu, nu. Cînd lucrul ăsta cere acoperire în viață, chestia asta nu mi-o provoc, nu știu, parcă vine de la sine.

Acum este poezia asta nouă, tînără, care nu mai exprimă neapărat sentimente, ca și cînd la noi în țară totul ar fi rezolvat. Deci eu accept experimentul ăsta, de a nu mai exprima sentimente în poezie, ci de a da dovadă de virtuozitate, îl accept numai în țările care și-au rezolvat problemele identitare. România nu și le-a rezolvat. Pînă nu ți se recunoaște din afară valoarea de țară, pînă atunci țara aia e în derivă. Și nu poți, cînd scrii, să nu ții cont de cum este considerată țara ta. Asta nu înseamnă că ești naționalist.

Au fost poeți care au făcut chestii care pentru unii contează, pentru alții nu, cum au fost Gellu Naum, suprarealistul, Mircea Ivănescu, intelectualistul. Ei n au dus pînă la capăt ceea ce au făcut. A fost o poezie care pe mine nu m-a satisfăcut, deși îi consider mari poeți. Nichita, de pildă, prin Noduri și semne, a mers pînă la capăt.

Vă gîndiți la cititori atunci cînd scrieți?

Nu, niciodată. Mă gîndesc la studenții care vor citi prefața lui Al. Cistelecan la Opere complete, la ce vor crede despre mine, nici că-s bună, nici că nu-s bună, sînt nicicum. Cum crede și domnul Al. Cistelecan. Nu știu cum se vor descurca. Nici studenții, nici cititorii.

Mă gîndesc la muzica aia din adîncuri, spartă, care să țină și de lume, și de univers, și de stele, dar și de pămînt, de sînge, și de crimă, și de suferință, mă gîndesc la toată muzica asta ca la ceva la care aș putea ajunge. Ca și cum m-aș gîndi la Dumnezeu dacă aș fi într-o biserică. Dar Dumnezeu e totdeauna în mine. Nu prea mă duc la biserică. Eu nu vreau să scriu pentru cititori neapărat. Pentru anumiți cititori care pot ajunge la lucrurile astea, la ceea ce mă gîndesc eu, care am devenit acum o felină care nu vrea o pradă, vrea o frumusețe insuportabilă. La asta mă gîndesc.

Povestiți-ne despre perioada comunistă…

Pentru că eram foarte bolnavă și în același timp preocupată de problemele mele sentimentale, comunismul mi se părea complet exterior preocupărilor mele. Respiram comunism așa cum respiram și aerul, de unde să visez că va dispărea comunismul? Mai ales în țara noastră, cu sistemul ei represiv mai puternic decît își poate imagina cineva. S-a ajuns totuși la o oarecare disidență. Disident înseamnă să faci critica sistemului comunist din interiorul Partidului Comunist. Eu eram atît de organic anti-orice fel de sistem, încît nici nu se punea problema să pot ajunge în Partidul Comunist. Dimpotrivă. Mi s-a spus în față de către Traian Iancu: „Pleacă de aici, cum să faci tu parte din Partidul Comunist? Nu te uiți la tine?“

Disidența noastră de fapt a fost o disidență de „elită“. Dacă erai considerat scriitor important, puteai să faci disidență, erai primit în puținele grupuri de disidenți care existau, rezultă că nu numai că nu eram importantă, eram inexistentă pur și simplu din punctul ăsta de vedere. Eram marginală aproape pînă dincolo de margine. Mă bucur că am cunoscut dinăuntru marginalitatea. Am avut posibilitatea astfel să am o distanță față de centru. Am observat limitele a-șa zisului centru. Le-am delimitat, am reflectat asupra limitelor centrului, le am pus la locul lor.

Am rămas și acum undeva între marginalitate și underground. Vreau să spun că nici tinerii critici nu au scris despre poezia mea într-un mod temeinic, în afară de Marius Chivu, căruia pe această cale îi mulțumesc. Să nu aibă poezia mea substanță? Să nu fi făcut nimic în poezie? Sînt controversată pînă la posibilitatea de a nu fi făcut poezie autentică? Fiul meu îmi calcă pe urme? Ar fi păcat măcar pentru fiul meu, pentru că i-am citit cartea despre Roland Barthes și mi s-a părut impecabil scrisă: stil, observații de o subtilitate teribilă, adevăruri spuse pe șleau. Într-un cuvînt, am senzația că ne deosebim, fiul meu și eu, doar prin aspectul exterior.

Consider că am ieșit deja din scenă. Aparițiile mele au fost pur formale. Sper ca Alexandru să rupă delimitarea dintre scenă și cărțile pe care le scrie în așa fel încît să cîștige totuși substanța cărților. Mai mult de atît nu am voie să scriu. Eu sînt întoarsă pe dos. Alexandru nu s-a exteriorizat niciodată. Eu am făcut ce-am vrut și ce-am putut. El a făcut mai mult decît atît pentru că a studiat ca un intelectual autentic. Eu nu am fost intelectuală niciodată.

a consemnat Alexandra-Georgiana ANDREI

Foto: Gilda Comârzan

Găsiţi mai multe interviuri cu scriitori români la www.hyperliteratura.ro.