E cel de-al patrulea Alexandru Tocilescu din familie, asta însemnînd că tatăl, bunicul și străbunicul său au avut același prenume. Pe pisicile lui le cheamă Ursula, Cici şi Jiri (se pronunţă Irji) și sînt celebre pe Facebook. În 1989 a plecat cu părinții săi în Gemania, la Frankfurt. A debutat în 2005 cu Eu et al, în 2007 a publicat Carne crudă, iar în 2009 Standard. În curînd îi va apărea la Editura Polirom un volum nou de povestiri, Imperiul Pisicilor. A avut trupa Aeroport, împreună cu Luca Dinulescu. Este președinte de bloc și publicitar. Interviul acesta este un fragment al discuției pe care am avut-o nu demult, în cadrul „Intersecțiilor de miercuri“, seria de întîlniri și dezbateri care se desfășoară săptămînal la Rezidența Scena9.

 

În prima proză din Imperiul Pisicilor, Dorin îi spune personajului narator Tocilescu: „Ştii, oamenii sînt morţi, toţi sînt morţi, doar nişte corpuri, dar n-au nimic în ei, nu mai au suflet, mă, asta e problema, sunt ca nişte… ca nişte peşti…“ Ca să tragă la sfîrșit concluzia: „Numai tu eşti viu, bă, a zis“. Pornind de la acest schimb metafizic de replici, v-aș întreba: cîtă viață e pe Facebook?

E multă viață pe Facebook. Eu pot să trăiesc numai acolo. De exemplu, toți oamenii cu care mă întîlnesc mă întreabă ce-mi mai fac pisicile. Dar și asta e ciudat, că ar putea să fie niște imagini aleatorii, luate dintr-o bancă de imagini, și pisicile mele să nu existe, de fapt. Din fericire, ele sînt reale. Dacă pun o postare cu ele, 1300 de oameni, care ar trebui să fie vineri seară în altă parte, dau ­like. Așa că mă bucur că am reușit să creez personajele astea. Ursula e idioată și vorbește urît. Jiri nu știu exact ce caracter are. Cici e mai bătrînicioasă și mai retrasă. E și mai urîtă, de altfel. Am două pisici portocalii foarte frumoase și una gri nu prea frumoasă.

Dumneavoastră v-ați ales pisicile sau ele pe dvs.?

În viața mea au fost mereu pisici. Pe Cici am găsit-o la 2 Mai și a luat-o taică-miu acasă. Deci, e moștenită. Am mai avut-o pe Alberta și pe Frăsinel și despre ei am scris cîte o proză. După ce ei n-au mai fost, aveam nevoie de o pisică portocalie. Mi se pare că e un fel de trademark. În casa noastră sînt cele care se potrivesc cel mai bine. O colegă de-a prietenei mele a întrebat-o într-o seară dacă vrea una mică, murdară și portocalie, care era pe la geamul ei. Și ne-am dus și am luat o. Era Jiri. Iar Ursula, despre care unii spun că au văzut-o în Balta Albă înainte de a ajunge la mine, a fost a unui băiat care lucra la IT la Editura Art. Și tot prin prietena mea a ajuns la mine. Doamne, îți mulțumesc pentru ea!

De ce v-ați apucat de scris? Ce v-a venit? Vă plictiseați în Germania?

În Germania nu mă plictiseam deloc, corectam formulare de asigurări medicale. Și studiam. Dar nu eram un student foarte interesat, și lucram în timpul ăsta, ca să-mi întrețin familia, pentru că eram căsătorit pe vremea aia. În cea mai mare parte, deci, asta făceam, corectam aceste asigurări medicale și eram foarte bun. Cel mai bun din firma respectivă. Sunam și ziceam: „Doamnă, îmi pare rău că v-a murit soțul, dar îmi trebuie și o dovadă“. Chestii din astea. Oamenii trebuiau să trimită hîrtii prin care să dovedească că își merită asigurarea. În același timp, lucram și la un call center pentru o firmă care făcea laptop-uri foarte proaste. Iar noi știam că sînt foarte proaste. Iar eu eram ăla care mințea și zicea: „Da, sigur, o să recuperăm datele. Nu, nu, sigur nu ștergem hard-ul.“

În timpul ăsta, în țară, Luca Dinulescu, prietenul meu, scria proze scurte. Mi le trimitea, le citeam și mă gîndeam ce talentat e Luca, dar, în același timp, mă întrebam: „Ce, eu nu pot“? Am început să scriu niște povești pentru prieteni, pînă s-a făcut de un volum. Se numește Eu et al și a avut întîi o poveste veselă, apoi tristă și iarăși veselă. Avea o copertă galbenă, veselă, cu niște copii care se bat și alții care se uită la ei. Taică-miu o știa pe Denisa Comănescu, care era la Polirom pe vremea aia, și i-a zis: „Uite, fii-miu scrie“, ea i-a dat-o lui Teodorovici, care mi-a scris apoi și mi-a zis să facem o carte și am făcut. A apărut cartea și eu îmi imaginam, ca atunci cînd îți apare primul volum, că, gata, o să rupă. Dar nu s-a întîmplat nimic. Și tot dădeam refresh să văd dacă a apărut ceva despre carte. A scris Marius Chivu ceva frumos, au mai scris cîțiva, dar nu se auzea de carte, nu era cine știe ce. Pînă într-o zi, cînd m-a sunat taică-miu, care stătea în România, eu eram în continuare în Germania, și mi-a spus: „Băi, cred că ai devenit vedetă! Vezi pe net, Antena 3!“ Și m-am uitat la înregistrarea emisiunii În gura presei, iar Mircea Badea era cu cartea mea în mînă și spunea: „Ia uitați-vă ce citesc copiii!“

Curios, am încercat să aflu ce se în­tîmplase. În 2008, după trei ani de cînd apăruse Eu et al, la o școală din capitală, niște copii au fost buni la limba română și au ajuns la olimpiadă. Niște părinți harnici și darnici s-au gîndit să facă ceva pentru acești copii deștepți de clasa a VI-a, așa că o mamă s-a dus într-o librărie să le cumpere niște cărți. A luat Oscar Wilde, după care a văzut cartea mea, care părea pentru copii, după desenul de pe copertă. L-o fi știut pe taică-miu regizor și, fără să se uite pe coperta a patra, unde ar fi dat de o descriere poetică și vulgară a lui Emil Brumaru, care îmi lăuda limbajul, a luat mai multe exemplare. Erau și la 1 leu, de altfel. A făcut pachețele și le-a dat copiilor. Care cred că s-au distrat, pentru că e una dintre cele mai bune cărți pe care le poți primi la 12 ani. Afli de acolo lucruri pe care le bănuiești, se vorbește mai ca la oameni. În fine, copiii și-au citit cărțile. Părinții s-au uitat și ei prin ele și o mamă, oripilată de ce a descoperit, s-a dus la coafor, unde s-a așezat pe un scaun cu cască și i-a povestit coafezei cît de revoltată e de ce a citit fiică-sa. Și, de lîngă ea, îmi imaginez că s-a întors o altă doamnă, și ea cu o cască pe cap, care a întrebat-o: „Ia spuneți-mi, despre ce carte e vorba?“ Era mama lui Mircea Badea. Aflînd ea povestea, și-a notat numele meu, s-a dus acasă și i-a zis lui Mircea Badea. Evident, el a simțit nevoia să tragă un semnal de alarmă legat de ce citesc copiii noștri. Partea bună e că asta l-a făcut să citească trei emisiuni la rînd din cartea mea.

Orice discuție despre implicare nu poate să înceapă decît de la faptul că sînteți președintele blocului în care locuiți. La un moment dat v-ați dorit să intrați în politică. Ce ați aflat despre dvs. în perioada aceea? Ați mai încerca?

Am aflat despre mine că pot să pierd vremea degeaba cu un scop nobil. Mi am zis cîndva, ca mulți dintre noi, că așa nu se mai poate. Eu nu mai am cum să mă gîndesc să emigrez în străinătate, pentru că am fost deja plecat. Cînd m-am gîndit să fac politică, eram deja președinte de bloc. Am făcut la un moment dat pe Facebook o campanie la mișto, cum că vreau să fiu membru în comitetul blocului. Și m-am dus la ședința aceea, unde erau administratorul și mai mulți oameni. Administratorul ne-a anunțat că își dă demisia și pleacă la Timișoara, unde și-a făcut o fermă. Și a mai zis: „Îl propun pe Alex Tocilescu să fie președintele blocului.“ Cel vechi își dăduse și el demisia.

În blocul nostru locuim doi oameni sub 40 de ani și alții în vîrstă, care nu se implică. Administratorul mi-a dat hîrtiile și toți banii blocului. O doamnă a zis că trebuiau să fie mai mulți bani, că ar trebui verificat și că lipsesc 5000 de lei. „Domnul președinte“, adică eu, „faceți ceva!“ Am sunat la 112 și, cînd au venit, o jumătate de oră au țipat la noi nervoși că i-am chemat: „Nu curge sînge și nu moare nimeni“, ne-au zis. Degeaba le-am spus că administratorul voia să fugă și că banii nu mai sînt de găsit. Ulterior am aflat că omul plecase cu o sumă între 15 și 50.000 de euro din banii blocului. Bănuiesc că m-a ales să fiu președinte pentru că păream cel mai incapabil să fac ceva. Dar uite că am reușit să ne redresăm și, la ședința de săptămîna viitoare, voi anunța chiar un plus. De aici am ajuns și la politică. Într-o zi ne-a venit factura de la Apa Nova. Tocmai fusese un scandal cu șpagă dată consilierilor locali pentru creșterea prețului. Și cînd, în loc de 1100 de lei cît aveam de obicei, erau 14.500. Și m-am gîndit: „Uite, asta e șpaga, o văd pe o hîrtie.“ Și m am gîndit să intru la Monica Macovei în M10. Dar n-am strîns semnăturile necesare și a urmat un eșec răsunător la alegerile locale.

V-ați gîndit și la un partid care să nu depășească pragul de semnături?

Cunosc destui oameni în USR încît să mi se pară că cel puțin ei sînt rezonabili, dacă nu și partidul. Dar, pe de altă parte, îmi zic, nu e mai bine să fiu eu influencer-ul ăla din afară care stă și zice uneori de bine, alteori de rău despre USR? Dar, pe de altă parte, dacă tot aportul nostru ca societate e să-i criticăm și lăudăm din cînd în cînd, oamenii ăștia or să se dea bătuți. Adică sîntem foarte neînțelegători cu USR-ul, fără să vedem nimic din ce fac ei bun. Pentru că ce fac bun este extrem de plictisitor. De exemplu, ce legi au schimbat etc.

Cum se vede Bucureștiul de la geamul pisicilor dvs.?

Ele văd orașul din două locuri. Geamul din spate dă într-o curte interioară. Acolo vine o mierlă care se uită la ele și le scoate din minți. Și, din cînd în cînd, trece un băiat care parchează o motocicletă. La geamul din față, unde nu obișnuiesc să stea foarte mult, văd oameni, o stradă, mașini care intră cu viteză în intersecție și se pocnesc. Probabil că se uită cu jind la restaurantul turcesc de vizavi. Din ce văd ele, Bucureștiul ar putea fi un oraș mișto.

Credeți același lucru?

Orașul ăsta îți oferă mult mai multe lucruri decît oricare alt oraș. Frankfurt-ul avea, cînd m-am mutat acolo, cele mai înalte trei clădiri din Europa. Ei, și ce? Le vezi o dată și gata. Aici, poți să mergi pe stradă și să vezi că fosta Legație germană e vopsită în roz. Și, mai mult decît atît, în ghereta din fața ei e chiar paznicul care a vopsit-o și, la o adică, ai putea să te duci la el și să-l întrebi ce a fost în mintea lui cînd a făcut-o. Avem iepurași, atîrnă fluturi, există mereu ceva nou. Lîngă biroul meu s-a spart o țeavă zilele trecute și s-a umflat o stradă cum n-am mai văzut în viața mea. În orice alt oraș e plictiseală. Aici, nu.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Paula Rusu