Ceva mai mult de zece ani – cam atît a durat de la semnarea acordului pînă la inaugurarea unuia dintre cele mai spectaculoase muzee din lume. Luvrul de la Abu Dhabi se deschide, zilele acestea, cu o serie de expoziții, spectacole și întîlniri care atrag privirile asupra capitalei Emiratelor Arabe Unite. Un muzeu Luvru în lumea arabă? Nu e neapărat o surpriză: statele avansate din zona Golfului Persic încearcă, încă de pe acum, să se pregătească pentru lumea post-petrol. Printre altele, investind masiv în educație și cunoaștere. Acum, cît timp își mai pot permite. În Qatar, la Doha, opt universități europene și americane și-au deschis filiale în așa-numitul „Education City“, un cartier-campus care cuprinde cîteva zeci de instituții de învățămînt și de cercetare.

Liderii Emiratelor Arabe Unite au hotărît să investească cea mai mare parte a profitului obținut din petrol în turism. În turism cultural, mai exact. E genul de investiție apăsătoare care necesită nu doar bani mulți, ci și angajament pe termen lung. Căci e greu să atragi oameni într-o ţară deşertică. Însă aici nu e vorba doar de business. Statele saudite vor să-şi cumpere și imagine, adică identitate. Ambiţia de a ţine pasul cu puteri mondiale precum India şi China în plan economic e de înţeles la un stat care a progresat atît de mult, în atît de scurt timp. Doar că economia monoindustrială a acestor state nu va putea funcționa în același ritm la infinit. Benzina e pe terminate – și la propriu, și la figurat. Astăzi, însă, banii în sine nu au valoare, căci se produc uşor şi pot cumpăra orice. Chiar şi artă. Dar pot cumpăra şi o istorie culturală? Aici e miza, ăsta e pariul pentru cei care au hotărît să investească în această imensă întreprindere: să asigure viitorul unui stat și să depășească un imens complex al modernității.

Dubai pregătește un mega-proiect cultural care cuprinde zece muzee, paisprezece teatre, unsprezece galerii de artă și cîteva biblioteci. Iar la Abu Dhabi, insula Saadiyat (în arabă, „Insula fericirii“) capătă contur odată cu deschiderea mult așteptatului Luvru.

Abu Dhabi a achiziționat cea mai valoroasă „marcă“ din lume, dreptul de a folosi numele celui mai recognoscibil și mai vizitat muzeu la nivel mondial; odată cu această franciză, metropola a primit, printr-un acord scris, și dreptul de a împrumuta lucrări de artă din colecțiile unui întreg consorțiu de muzee franceze. Și, mai presus de toate, a inițiat un transfer de competențe: zeci de specialiști francezi lucrează acum la noul muzeu pentru a-i administra și îmbogăți colecțiile. Ca să nu mai vorbim de faptul că edificiul Luvrului arab este el însuși un obiect de artă care va deveni, cu siguranță, patrimoniu, fiind semnat de arhitectul (francez) Jean Nouvel.

Dincolo de elogiile cu care a fost întîmpinată inaugurarea noului muzeu, există și mîrîielile scepticilor. La Tribune de l’art, de pildă, s-a opus proiectului încă din 2006. Scrisoarea deschisă publicată atunci de editorul revistei, Didier Rykner, a avut destui susținători. Mesajul central al apelului era că „Muzeele nu sînt de vînzare“. Ceea ce i se reproșa noului Luvru era că inițiativa, pornită dinspre Paris, ar trăda esența schimburilor culturale, care ar trebui să se bazeze pe reciprocitate și gratuitate și ar trebui să vizeze circulația operelor de artă, nu profitul. În esență, poate că așa ar trebui să fie. Doar că pentru a putea prezenta opere de artă unui public cît mai larg e nevoie de conservare, de cercetare, de achiziții și de multe altele – și toate astea costă bani.

Văzut dinspre Europa, proiectul muzeal de la Abu Dhabi demonstrează în primul rînd puterea de seducție a culturii occidentale (sau, dacă vreți, europene) în această zonă din Orient. E un semn încurajator: schimbul cultural e, deci, posibil. Al doilea semn de încurajare: se vădește că angajamentul Franței pentru „excepția culturală“ și susținerea însăși, prin subvenții, pot, la o adică, să genereze profituri directe. Abu Dhabi a plătit un miliard de euro pentru dreptul de a folosi numele „Louvre“ și pentru expertiză în construcția muzeului și prezentarea colecțiilor. Mai rămîne de văzut dacă Europa poate exporta, odată cu modelul cultural al Luvrului, și valorile pe care muzeul le promovează. Mai exact, dacă într-o țară care se clasează mereu pe poziții inferioare în clasamentele referitoare la drepturi umane și libertăți civile un muzeu care ar trebui să radieze umanismul chiar poate să producă o schimbare.