Am ajuns anul acesta, pentru prima oară de cînd se organizează în București, la Noaptea Muzeelor. Am ales să începem cu două muzee vecine pe care le nu le vizitaserăm niciodată. Trecuserăm de foarte multe ori pe lîngă locul respectiv în drum spre nordul orașului, spre aeroport sau munte, știam că acolo se mai realizau și niște emi-siuni culturale, dar de vizitat nu îl vizitaserăm niciodată. Muzeul de Artă Populară „Nicolae Minovici“ și fratele său, Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Furnică-Minovici“, sînt despărțite de un gard mic de piatră și au în curtea lor două -mici grădini splendide ale Bucureștiului, puțin știute, care se disting cu greu din traficul străzii adiacente.

Poate pentru că știam că la Muzeul de Artă Veche Apuseană urma să fie expus, pentru prima oară după foarte multă vreme, Cap de copil de Brâncuși, din perioada lui rodiniană de la începutul secolulului trecut, poate pentru curiozitatea de a vedea un loc greu vizitabil, aflat în afara rutelor comode ale traseelor urban-culturale locale, ne simțeam, eu și prietena cu care venisem acolo, destul de nerăbdători. Dar oricum, nu merseserăm acolo cu o țintă culturală precisă. Am ajuns destul de tîrziu, la poarta muzeului de artă populară era deja o coadă destul de consistentă, care, atît cît aveam să rămînem acolo, se tot refăcea. Cît timp am stat la coadă, cîțiva actori ai teatrului Masca, alt loc aflat din păcate într-o zonă non-fly a geografiei artistice locale, au întrețesut banalul cozii cu cîteva momente frumoase, o statuie vivantă cu un înger și un dans amuzant. Așa începea un tur, foarte atent și profesionist organizat de către Muzeul Municipiului București, cel care are în custodie cele două spații.

E greu să te oprești cu atenție asupra unor exponate atunci cînd sînt organizate astfel de tururi. E poate la fel de greu să le vezi cu adevărat, ca atunci cînd încerci să te uiți cu atenție la cărțile dintr-un tîrg de carte. Aceeași amețeală, același fugitiv care-ți ocupă fără rest ochii. Pentru mine, cam așa stau lucrurile. Și atunci mă las purtat de ceea ce lasă locul să arate involuntar, de mini-ascunzișurile sale, de acel involuntar care nu se lasă prea ușor muzeificat. Retina mea reține mai ales blurul sonor al unor momente care fac legături de sens mult mai subțiri și mai tîrzii, ca o pînză de păianjen pe care se așază „elefanții“ vizibili și invizibili ai locului. Așa cum erau, în aceste muzee, diplomele de studii ale fraților Minovici, hărți ale unei epoci în care bucuria educației însemna ceva, colecția de tatuaje, micile obiecte personale, tabachere de argint încrustate, bastoane sculptate, ace de cravată de un rafinament baroc, pardoseli mozaicate. Sau, dincolo, la muzeul în stil Tudor, vitraliile delicate prin care puteai vedea flori care în lumina nopții și în reflexia culorilor păreau albastre. Grădinile din jurul caselor – anunțate în prealabil de o mini-expoziție despre grădinile pierdute ale Bucureștiului de altădată care te făcea să îți reamintești că orice oraș e o o adunare de grădini, personale sau publice, pe care nu trebuie să uiți să le cultivi – sînt un miraj cum nu te poți lesne gîndi că ar putea fi în București. Mai ales prin așezarea lor în vecinătate, în firescul unei legături est-vest pe care acei oameni cultivați o redesenaseră, prin artă și generozitate, în tot calmul ei. Mica grădină de la casa Dumitru Minovici, cu statuetă, lac și nuferi, cald prerafaelită. Grădina ușor terasată, cu coloane și sculpturi, a casei Nicolae Minovici, care găzduiește o sală de spectacole și unde, în acea seară, am putut asculta un minunat concert peste care nu mă așteptam să dau. Expoziția de fractali din jurul concertului.

Mi-a rămas în minte scrisoarea unui frate Minovici, din casa în stil românesc, în care acesta scria că a construit-o cît mai departe de centrul orașului, în pădurea Băneasa, în admirația pentru acel miraj al detașării și suspendării, al fragilităților întrebătoare pe care nordul le aduce cu sine. Un loc, așadar, al firescului, al europenității naturale, pe care nu îl poți vedea ca atare decît dacă te rupi de vîlvătaia cotidianului și călătorești spre el. Cînd, mai tîrziu în acea seară, am ajuns pe Calea Victoriei, mai plină ca oricînd în miez de noapte de oameni mergînd febril de la un muzeu la altul, m-am gîndit că scopul acelei scrisori fusese atins acolo, în centrul orașului. Centru luminat, atunci, de mulțimea de oameni, de revizitarea acestui tatuaj fragil care este dintotdeauna istoria unui oraș și pe care îl purtăm cu noi uneori sub prea multe, inutile straturi de haine.

Foto: B. Tănase