De ce un Festival? 

De 18 ani, revista noastră se străduieşte să creeze o comunitate de oameni care reflectează asupra lumii din jurul lor, care au opinii şi ştiu să le argumenteze, dar ştiu – în egala masură – să asculte şi să respecte opiniile altora. La majorat, ne-am gîndit că s-ar cuveni să comunicăm şi altfel cu publicul nostru, să le dăm cititorilor şi alte posibilităţi de a-şi manifesta apartenenţa la această comunitate de oameni care încearcă să parcurgă „tranziţia“ păstrîndu-şi normalitatea, umorul, zîmbetul. Aşa că am organizat un festival. În lume e ceva obişnuit, în România e o noutate: un festival organizat de o revistă, care adună în jurul unei teme scriitori, muzicieni, artişti, lideri de opinie. 

De ce la Alba Iulia? 

Aveam de mai mult timp ideea de a face un Festival Dilema veche şi anul acesta am reuşit s-o punem în practică pentru că am găsit un spaţiu admirabil şi nişte parteneri de excepţie la Alba Iulia. Cetatea din „cealaltă capitală“ a fost renovată şi este un loc numai bun (şi „vechi“, ca şi revista!) pentru a aduna oamenii în jurul temei „Plăcerile vieţii“. Primăria Alba Iulia şi Consiliul Judeţean Alba – care au planuri serioase pentru a „repune oraşul pe hartă“ la adevărata sa valoare – au adoptat cu generozitate ideea noastră. Aşa încît, între 30 septembrie şi 2 octombrie, îi invităm pe cititorii dilematici să guste alături de noi din „plăcerile vieţii“ – muzică, filme, gastronomie, dans, conferinţe, expoziţii. Tocmai pentru că e criză şi tocmai pentru că oamenii sînt mai degrabă demoralizaţi! Dilema veche, împreuna cu autorităţile locale, doreşte să instituie la Alba Iulia o tradiţie: un festival anual care să le aducă oamenilor plăcerea de a se întîlni cu ideile, creativitatea, bucuriile spiritului.

Informaţii despre program şi invitaţi găsiţi pe pagina oficială a primei ediţii a Festivalului Dilema veche.


Deliciile lecturii

Într-un articol publicat recent, Stephen L. Carter, autorul romanului The Emperor of Ocean Park, spunea răspicat un lucru mai puţin evident pentru unii: „Cărţile sînt esenţiale pentru democraţie. Democraţia, în forma ei modernă, vine din ideea de (în)scris. Cînd aceste înscrisuri nu vor mai semnala ideea de permanenţă şi eternitate, vom vedea cu ochii noştri declinul conceptului de democraţie şi înlocuirea lui cu altceva. Va fi acest altceva mai bun sau mai rău? Iată o bună idee pentru o carte“.

„Cetitul cărţilor“ este, cum ştim, esenţial nu doar pentru democraţia pe care încercăm s-o stabilizăm, de 20 de ani încoace, nu doar pentru conversaţia întîmplătoare sau ţintită, nu doar pentru cariere mai mult sau mai puţin literare. Cititul de plăcere, dependenţa de starea provocată de plonjonul într-o carte reprezintă, poate, principalul motiv pentru care trăim în continuare înconjuraţi de cărţi, reviste, albume. Despre toate acestea, vom discuta, la începutul lunii octombrie, la Alba Iulia cu oameni de carte, fiinţe care şi-au făcut o profesie din această unică plăcere: Florin Iaru, Radu Pavel Gheo, Ana Maria Sandu, Robert Şerban.

Li se va adăuga eseistul, criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu, deţinător al unei rubrici în această revistă, autor a peste 10 cărţi şi (din anul 2000) realizator al emisiunii Omul care aduce cartea, la Pro TV (Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului în 2003). Sperăm ca taifasul nostru literar să vă facă plăcere şi să vă dea noi motive şi sugestii de lectură.

Diversitatea muzicii

Pentru că aşa sînt şi plăcerile vieţii, muzicienii şi trupele invitate să cînte la Festivalul Dilema veche respectă principiul „something old, something new, something borrowed, something blue(s)“. Ad Hoc este un proiect tînăr care promovează muzica medievală, nu doar prin prelucrări, ci şi prin compoziţii originale (asta ar fi old, dar şi borrowed). Trioul Toulouse Lautrec este pe val, pe valul eclectic de indie românesc, şi se defineşte ca un grup poliglot şi multicultural, căruia îi place să cultive sonor diversitatea stilistică; limita dintre genuri fiind şi specialitatea celor de la The Mono Jacks, care îţi conectează lejer boxele la un indie post-rock alternativ pe care dai şi din cap, dar şi din picioare (asta ar fi new). Speak Floyd este prima trupă-tribut Pink Floyd din România, situaţie care nu are nici o parte întunecată, tot ce-ţi doreşti este să fii acolo cînd cîntă „Hey, teacher, leave us kids alone“ (asta ar fi borrowed). Adi Bărar Band este proiectul alternativ al chitaristului trupei Cargo căruia îi place să cînte blues, aşa cum Alexandru Andrieş, deşi a debutat la un festival de jazz & rock, este cel mai blues chitarist de folk de la noi (asta ar fi blues). Înfiinţată în 1981, Celelalte Cuvinte este una dintre cele mai longevive, mai originale şi mai iubite trupe rock româneşti, cu doar cîţiva ani mai tînără fiind şi trupa Cargo, spre deosebire de Sarmalele Reci, care, înfiinţată în 1993, este de aceeaşi vîrstă cu revista noastră – longevitate şi experienţă care au topit multe influenţe într-un stil unic, propriu fiecărei trupe (asta ar fi o sumă de old, new, borrowed şi blue).

Arcuşul pe corzile viorii, ca untul pe pîine

Alexandru Tomescu vine la Festivalul Dilema veche, aducînd cu el vioara Stradivarius şi multă bucurie. Cei care au fost la concertele sale vor înţelege imediat de ce nu putea lipsi de la un eveniment cu tema „plăcerile vieţii“. Celor care nu l-au ascultat încă, le dăm cîteva motive: pentru că are un simţ muzical desăvîrşit şi o tehnică impecabilă, dar nu te striveşte cu talentul său. Pentru că poartă cu sine un obiect din tezaurul ţării (a cărui valoare materială e de cîteva milioane de euro, la care se adaugă o valoare intrinsecă inestimabilă) – vioara Stradivarius Elder-Voicu –, pe care îl mînuieşte cu naturaleţea şi uşurinţa cu care întinzi untul pe o felie de pîine. Pentru că a bătut ţara-n lung şi-n lat, cîntînd nu doar la Ateneu, la Sala Radio sau la Sala Palatului, ci şi în cele mai neobişnuite locuri: staţia de metrou Piaţa Victoriei, Piaţa Presei Libere, străduţa Pictor Arthur Verona, Catedrala Armenească din Dumbrăveni sau Biblioteca Municipală din Oneşti. Pentru că vorbeşte cu convingere despre libertate şi iubire, despre menirea sa de artist, despre puterea muzicii. Şi, poate cel mai important, deoarece cîntă Paganini ca şi cînd ziua de mîine n-ar mai exista, de-ţi sperie toţi demonii, şi-atunci rămîi doar tu cu tine, ţintuit în timp şi spaţiu. Şi starea asta perfectă, ireală durează mult după ce s-a terminat muzica, s-au stins luminile, ai pornit spre casă, ai lăsat să treacă noaptea, te-ai trezit de dimineaţă, te-ai dus în bucătărie, ai întins untul pe pîine... 

Stufatul şi alte bunătăţi perene

Mircea Dinescu a debutat cu poezie în 1967, în revista Luceafărul, şi editorial cu Invocaţie nimănui (1971), volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut. A fost redactor la Luceafărul (1976-1982) şi România literară (1982-1989). În urma interviului acordat în februarie 1989 cotidianului Libération în care ataca explicit regimul Ceauşescu, a fost arestat la domiciliu şi i s-a luat dreptul de semnătură. Românii îl asociază cu primul mesaj televizat în direct, după fuga lui Nicolae Ceauşescu. După 1989 este preşedintele Uniunii Scriitorilor (1990-1993), înfiinţează revistele de satiră politică Academia Caţavencu (1991), Plai cu boi (2001) şi Aspirina săracului (2003), este membru al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. A fondat portul dunărean cultural Cetate, instituţia care acordă rezidenţe pentru artişti, găzduieşte spectacole de teatru, concerte şi expoziţii şi organizează anual un festival balcanic de film şi artă culinară. În anul 2003, în numărul dedicat „eroilor“, revista Time Europe îl nominalizează pe Mircea Dinescu la categoria „Hate Busters“.

„Nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…“ Celebra frază prin care Raymond Poincaré a definit spiritul balcanic la începutul secolului trecut pare să-l fi inspirat şi pe Mircea Dinescu. Pentru el, micile sau marile tragedii ale epocii de azi au un singur remediu: băşcălia. În spatele acestei măşti se ascunde însă (deja de prea multă vreme) un poet sensibil. Pamfletarul pare să-i fi luat faţa poetului. Din fericire, piesa încă nu s-a isprăvit şi-au mai rămas o grămadă de replici nerostite. Îl aşteptăm deci cu nerăbdare pe poetul-pamfletar Mircea Dinescu la Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia, în dublă ipostază: să citească din poeziile sale şi să gătească un stufat. Nici că s-ar fi putut găsi un personaj mai potrivit decît Mircea Dinescu pentru a ilustra care sînt, de fapt, bucuriile uitate ale vieţii.

Filmele noastre apreciate de alţii

De cîţiva ani încoace ne-am obişnuit ca filmele româneşti să fie selecţionate şi premiate la cele mai mari festivaluri din lume. Despre reprezentanţii noului val din cinema-ul nostru se scrie elogios în toată lumea. În paginile Dilemei vechi o să găsiţi întotdeauna interviuri cu aceşti regizori şi cronici despre filmele lor „la cald“.

E nedrept să fie mai cunoscuţi în alte părţi decît acasă. De aceea, vă propunem o întîlnire cu Cristi Puiu, cel care a debutat în 2001, cu Marfa şi banii, şi a marcat un nou început în cinema-ul de la noi. Inteligent, nonconformist, incomod, regizorul vorbeşte cu pasiune despre demersul său artistic şi despre dragostea pentru cinema. Filmele sale sînt, oricînd, o experienţă-limită pentru spectator.

„Cred că munca pe care trebuie s-o facă un regizor pentru un film e una de cercetare. Aşa cum face un psiholog sau un chimist“, spunea acesta în legătură cu cel mai recent titlu al său, Aurora.

Nimic nu e complet fără caricaturi

Ion Barbu (născut în 1953, la Petroşani) a participat în calitate de caricaturist la peste 150 de expoziţii în România şi la 250 de expoziţii internaţionale, cîştigînd în total aproape 50 de premii. Între anii 1976 şi 1987 a iniţiat şi organizat Festivalul Internaţional de Caricatură de la Petroşani şi, după 1989, primul festival de caricatură pe asfalt. A publicat caricaturi în cotidianele România liberă şi Ziua şi în săptămînalele Academia Caţavencu, Dilema veche şi Suplimentul de cultură. Este organizatorul festivalului de poezie, muzică şi teatru „Om rău“ din Petrila şi preşedinte al Fundaţiei Culturale Condiţia română din Petroşani. A publicat mai multe cărţi şi albume printre care Tratat de înjurături, Cartea Albă a caricaturii de presă, Nutzi, spaima Constituţii. La Alba Iulia ne va dezvălui cîte ceva din arta lui.

Cealaltă capitală

În dialog cu autorităţile locale din Alba Iulia, antropologul Vintilă Mihăilescu va supune dezbaterii posibilităţile şi problemele legate de încercarea de revalorificare a localului în condiţiile presiunii globalului, de revalorificare a prestabilitei margini în raport cu mai consacratul centru. Vintilă Mihăilescu e de părere că: „Simbol al Unirii, cealaltă capitală ar putea deveni şi simbol al celeilalte unităţi, a spiritului românesc – dar şi uman, în genere – în diversitatea sa de manifestări. E ţara plină de ţări! – constata cîndva, de pildă, antropogeograful Ion Conea. Parafrazînd, se poate spune acum că şi Europa e plină de regiuni (Alba Iulia a găzduit deja un congres al regiunilor şi oraşelor inteligente!).

Cealaltă capitală s-ar putea deschide astfel spre această dublă diversitate ecumenică, ilustrînd-o nu doar în timp («respiră aerul istoriei»), ci şi în spaţiu (eventual chiar sub deviza «e ţara plină de ţări»). O manifestare de acest gen ar putea fi şi un festival anual care ar pune în scenă o astfel de ţară, cu pămîntul, istoria şi practicile sale specifice. O astfel de perspectivă s-ar înscrie şi în eforturile crescînde de revalorificare a localului în faţa presiunii uniformizatoare a globalizării, Alba Iulia putînd deveni în acest fel o «capitală» naţională a acestei viziuni.“