În experiența mea, călătoriile profesionale în Africa și în America au fost revelatorii. Africa, în 2000 (în Togo și Benin), m-a învățat că fac parte, ca femeie albă, trăind în Europa, dintr-o minoritate în orice caz privilegiată prin comparație cu soarta femeilor din țări asiatice, arabe sau a celor de pe continentul african. America m-a învățat altceva: că sîntem extrem de eurocentrici, că avem impresia că lumea se concentrează pe ceea ce se petrece pe continentul în care trăim, că îi cunoaștem caracteristicile. Nimic mai fals. Comparația anecdotică a lui Denis de Rougemont, care asemănă Europa cu un elefant pe care, dacă îl privești la microscop, nu știi ce este, dar dacă te îndepărtezi, îi stabilești profilul și-i sesizezi imediat identitatea de animal cu trompă, e cum nu se poate mai justă. Cum facem ca această conștiință, aceea de a fi european, să fie tradusă inteligibil și să aibă sens într-o lume care s a globalizat, care trece printr-o revoluție tehnologică accelerată și care a standardizat și simplificat transmisia, comunicarea, conținuturile umaniste?!

Abordarea interguvernamentală

După cel de-al Doilea Război Mondial, textul Convenției Culturale Europene se baza pe cinci principii fundamentale: toleranța, acceptarea reciprocă a diversității culturale, protecția culturii europene, promovarea contribuțiilor naționale la patrimoniul cultural comun, încurajarea studiului istoriei, limbilor, culturilor europene. Acest text, semnat sub egida Consiliului Europei în 1955, reflectă la nivelul guvernelor membre o hotărîre politică evidentă de a da culturii rolul de mediator, de pacificator și de interconector, ca pe o garanție a viitoarelor acorduri bilaterale între state, a pacificării „emoționale“ a unei Europe încă tulburate de conflictul armat.

Cine își mai amintește, azi, de Convenția Culturală Europeană? Aproape nimeni. De altfel, cooperarea culturală intensă între statele occidentale ale Europei anilor 1970-1980 s a bazat pe aceste principii. Convenția a devenit, paradoxal, desuetă sub șocul căderii comunismului, adică tocmai în contextul care ar fi trebuit, de fapt, să o facă încă mai actuală. Căderea ei în uitare se poate explica însă și prin aceea că, odată pusă în mișcare dinamica de cooperare culturală bilaterală și multilaterală care a culminat în anii 1990, totul părea să fie sortit a dura pentru totdeauna, așadar principiile Convenției deveniseră o practică vie în schimburile între națiuni. Rețelele culturale informale, născute și ele sub acest impuls conectiv, se dezvoltau exponențial, iar lumea artistică europeană balansa fericit între modelul francez (luxos și generos financiar) și cel anglo-saxon (pragmatic și orientat către revitalizarea activistă a comunităților fără mijloace și către salvarea simbolică a acestora prin cultură).

În siajul aceleiași Convenții apare cultura festivalurilor europene de tot felul, apar uzinele părăsite transformate în spații culturale alternative, apare nevoia de marginalitate culturală care cucerește centrul prin nonconformismul ei, apare legătura tot mai puternică între cultură și drepturile omului, între cultură și democrație. Accesul la cultură sub cele mai variate forme devine un imperativ social incontestabil, luat de către cetățenii Europei ca un dat definitiv și organic.

Efectul involuntar al acestei dinamici este însă și o tot mai pronunțată desacralizare, la nivel european, a domeniului culturii ca vector civilizator, ca instanță educativă, formatoare, ca spațiu al inițiaților și al inițierii. Așa încît, la căderea comunismului, petrecută cu numai trei ani înaintea adoptării Tratatului de la Maastricht (care oferea, în fine, o soluție de finanțare comunitară a culturii prin programe complementare), cîteva dinamici devin active. Este momentul de final al celor „treizeci de ani glorioși“ (glorioși în termeni de prosperitate financiară din fonduri publice), explozia globalizată a noilor tehnologii se pregătește și, prin aceasta, naște o „cultură a imaginii“ dominată de filmul american și de industriile vizuale ale publicității. Cultura Europei devine, sub toate aceste presiuni conjugate, în primul rînd un bun de consum al cetățeanului european. Or, consumul nu produce dinamici de coeziune, el nu respectă principii umaniste. El produce competiție, diviziune, individualism, obsesia succesului. El transformă arta în divertisment, anulează aspirațiile simbolice și le dă o valoare măsurabilă. Politicile publice ale țărilor europene (în marea lor majoritate) nu știu să se modernizeze în fața acestor provocări. Ele își continuă logica centralizată, unilaterală, bazată pe o viziune segmentată și depășită a sistemului cultural, continuă susținerea financiară inerțială, aceea care merge mult mai mult către instituții și infrastructuri decît către creativitate și noile dinamici puse în mișcare de evoluția globalizării.

În 1997, raportul Consiliului Europei „In from the Margins“ – unul dintre documentele sintetice fundamentale despre evoluția politicilor culturale în Europa în decursul a cincizeci de ani – formulează radical întrebarea: „Există un viitor pentru cultura europeană?“ Răspunsul, în raport, rămîne unul deschis. Parafrazîndu-l pe Peter Brook, am spune că „întrebarea este cea care, încă pînă azi, ne reunește“.

Abordarea intelectuală

Încă din 1954, Hannah Arendt observa, în Criza culturii, că trecerea de la cultura elitelor la cea democratic accesibilă, de la cultura inițiaților la cea „pentru toată lumea“, de la cultura „sacră“ la cea „marketizabilă“ reprezintă de fapt pericolul esențial în protejarea și prezervarea domeniului culturii europene.

Comunicarea luînd progresiv și exhaustiv locul conținutului, estetica „distractivului“ înlocuind arta critică, provocatoare, simplificarea mesajului constituind baza transmisiei creative, cultura se transformă fie în propagandă, fie în bun comercial.

Denis de Rougemont, în 1962, în emo­ționanta sa pledoarie intitulată Șansele Europei, afirma că Europa e unică fiindcă a descoperit lumea, nimeni n-a descoperit Europa, a dominat integral părți ale lumii, dar n-a fost niciodată cucerită în integralitatea ei, a influențat cultural radical alte culturi, alte culturi n-au influențat-o radical. Observațiile lui de Rougemont sînt, astăzi, în continuare valabile, cu toate că, din punct de vedere cultural, dominația exportului cultural american către Europa este evidentă și generalizată.

În 1987, Edgar Morin vorbește despre Europa policentrică și necesitatea de a renunța, de a impune un model cultural european omogen. El propune un model de adaptare a Europei la globalizare prin adoptarea unui concept cultural deschis, singurul capabil să includă diferențele fără să distrugă baza primordială a civilizației europene.

În 2003, Tzvetan Todorov, în fața crizei provocate de războiul declanșat în Irak, scrie eseul Noua dezordine mondială, în care formulează ceea ce numește valorile europene perene: raționalitatea, statul de drept, democrația, libertatea individuală, laicitatea și toleranța. Constatînd periclitarea acestor valori de către presiuni exterioare Europei, Todorov invită la o recîștigare a dominației intelectuale, umaniste a Europei, într-o lume unde forțele divizioniste marcate de obsesia puterii armate pot declanșa un cataclism mondial. Fără să formuleze direct termenul „cultură“, el reafirma necesitatea de a reda o voce esențială valorilor, nu intereselor, pe continent.

Cît despre Europa politică și tehnocrată, ea merită o analiză aparte, cu atît mai mult cu cît astăzi, confruntată cu Brexitul, cu turbulența creată de criza imigranților, cu renașterea tensiunilor Est-Vest, a naționalismelor și mișcărilor de extremă dreaptă, această Europă ar vrea să apeleze, ca soluție, la o verigă de legătură intra-europeană pe care a slăbit-o tot mai mult între timp – cea a realităților interculturale.

A devenit azi Europa doar un cuvînt?… Încă nu. Dar ceea ce fiecare dintre noi ar trebui să încerce să înțeleagă este că, profund marcată de reașezările globale, slăbită în însăși esența ei culturală – singura care îi dă liantul identitar –, Europa de azi este, asemeni orașelor invizibile ale lui Calvino, un splendid spațiu al memoriei noastre subiective, pe cale să dispară dacă nu vom reuși să îl reinventăm. 

(articolul de față reprezintă o formă abreviată a conferinței din cadrul programului „Intersecțiile de miercuri“ de la Rezidența BRD Scena9) 

Corina Şuteu este expert internaţional în management şi politici culturale. A fost director al Mastère Spécialisé Européen en Management des Entreprises Culturelles al Şcolii de Comerţ din Dijon. A fost director al Institutului Cultural Român de la New York și, timp de opt luni, ministru al Culturii. Este preşedinte al Making Waves, festivalul de film românesc de la New York.

Foto: Edgar Morin, wikipedia