„Doamne, iartă-mă că sînt român...“ Obsesii cioraniene în anul Centenarului

Publicat în Dilema Veche nr. 737 din 5-11 aprilie 2018
„Doamne, iartă mă că sînt român   “ Obsesii cioraniene în anul Centenarului jpeg

Pentru creştini, Cioran reprezintă o piatră de poticnire. O cauză pierdută. Tocmai de aceea poate că pe unii i-a surprins întrucîtva cartea lui Ion Vartic, apărută în 2011 la Editura Polirom şi ţesută în jurul unui Cioran „naiv şi sentimental“. „Aveam nouă sau zece ani. M-au dus la Sibiu, într-o şaretă. Stăteam în spate, pe paie. Am zărit cupola uneia dintre bisericile oraşului. Mi s-a strîns inima. Mă smulgeau din paradisul acestui sat natal pe care îl adoram.“ Iată un decupaj din Caietele lui Cioran, care poate să pară neobişnuit pentru publicul larg, scoţînd la iveală una dintre reveriile fundamentale ale scriitorului: copilăria petrecută la Răşinari. Fără îndoială, înăuntrul stilului care l-a consacrat a rămas tot timpul ceva dintr-un copil care şochează adulţii. Enigma sa, scrie mai departe Vartic, este aceea specifică firilor sentimentale, care se visează adesea reincluse în sînul unei lumi din care au fost excluse cîndva: „Cu cît s-a apropiat mai mult de moarte, cu tot atît s-a cufundat mai profund în plasma acestei reverii“. Se pare că nu dorea să revadă România şi pentru a nu ucide definitiv o lume care, nealterată şi atemporală, supravieţuia astfel mereu tînără în mintea lui.

Este probabil greu de închipuit un discurs, în anul Centenarului, venit din partea celui care a scris cîndva Schimbarea la faţă a României, acum, cînd păşunismele şi reclamele comerciale la tot felul de produse devenite peste noapte „tricolore“ circulă fără acte în regulă, prin intersecţii şi vitrine. Însă la fel de greu de imaginat este ca acel verb al său, odată ispitit, să nu pătrundă şi prin încăperile sentimentale şi paradoxale ale memoriei. El, pentru care de apreciat erau în primul rînd indivizii care au ratat totul în viaţă; el, care s-a azvîrlit brusc în genunchi, într-un acces dostoievskian, în faţa unor amici sosiţi să-l viziteze în garsoniera sa pariziană, atunci cînd i s-a cerut să semneze pe două exemplare din cartea sa, Revelaţiile durerii, murmurînd înainte: „Doamne, iartă-mă că sînt român“; el, care, ţinînd să clarifice faptul că nu a fost niciodată un apologet al sinuciderii, a adăugat imediat că „Viaţa este suportabilă exclusiv cu ideea că o poţi părăsi cînd vrei“.

Poate că de aceea, pentru unii, Cioran funcţionează mai degrabă ca o terapie prin inversare, ca o vitalitate a resemnării, cum sugera, între alţii, şi Horia Pătraşcu, ca o pildă din seria Kafka – Ionesco, în care personajul vizat eşti tu însuţi: ele, personajele, s au dus pe apa sîmbetei, tu, însă, stai în colţ citind ori privind. Închizi apoi cartea, ieşi din aburul ei şi viaţa merge mai departe. Fără însă ca tu să fi rămas acelaşi ori aceeaşi.

Puţini oameni îndrăznesc a scrie ori a vorbi deschis despre ruşinea de a fi român, în deplină cunoştinţă de cauză, la modul asumat şi sincer. Este, fireşte, un sentiment care poate surveni intermitent în ecuaţie, însă, deşi mulţi dintre noi – îndrăznesc a paria – l-au resimţit cel puţin o dată în viaţă, doar cîţiva au avut curajul să o şi recunoască. Există ruşini şi ruşini, scria Mihai Zamfir într-un editorial recent din România literară (nr. 1-2/2018), însă ruşinea de a aparţine comunităţii istorice a propriului popor pare a fi, de departe, cel mai greu de suportat.

Unii poate că au resimţit-o atunci cînd nişte cetăţeni români ar fi terorizat şi jupuit lebedele care îşi făceau veacul pe un lac vienez (faptul că, între timp, s-ar fi dovedit falsă informaţia are, din păcate, prea puţină relevanţă acum, cînd răul mediatic a fost produs şi efectele răspîndite). Inventarul raţiunilor ori declicurilor acestor stări este, practic, mai larg decît s-ar putea crede. Poate că alţii au resimţit acest complex sentiment cu ocazia mineriadelor, invers proporţional cu mîndria nebună resimţită în primele zile cînd s-a putut striga din toţi rărunchii „Olé, olé, olé, olé / Ceauşescu nu mai e!“, ori cînd, în chip paradoxal, ne-am putut striga în sfîrşit nefericirea, după decenii întregi de tăcere.

Unii simt probabil că ruşinea le dă tîrcoale din cauza guvernanţilor care ne conduc. Este, pînă la urmă, o judecată paradoxală, terapeutică, cioraniană: un fel de a refuza dictonul conform căruia „fiecare ţară îşi are guvernanţii pe care îi merită“. Un fel de a continua să respiri, să negi această judecată, condamnînd viaţa alături de nişte politicieni corupţi, în condiţiile unei scandaloase indiferenţe colective, ale unei majorităţi ţintuite în scaunele ori pe canapelele din faţa televizoarelor. Poate că în clipele acelea nu mai vrei să ştii de circumstanţe, nu mai vrei să crezi în alibiuri. Uiţi, poate, pînă şi faptul că unii dintre ei sînt la rîndul lor victime ale sistemului, pensionari duşi cu zăhărelul de Partidul instalat ciclopic în sediile a două sau trei sau patru televiziuni aşa-zise independente, amăgiţi nu doar cu promisiuni şi cu pixuri gratuite, ci şi cu news alert-urile unui jurnalism ieftin.

În editorialul amintit, profesorul Zamfir mărturiseşte că a încercat acest greu de suportat sentiment într-un moment anume, bine înfipt în memoria sa. Este vorba de data de 7 octombrie 1994, cînd Regele Mihai ateriza pentru o oră pe Aeroportul Otopeni, şi cînd Guvernul, Preşedinţia, SRI-ul, sute de soldaţi, înalţi funcţionari, poliţişti în uniformă şi în civil s-au mobilizat cu toţii, în chip ridicol, împotriva unui singur om, neînarmat şi paşnic. Autorul editorialului afirmă, în final, concesiv şi întrucîtva optimist, că „ruşinea de a fi român“ i-a fost ştearsă, în chip paradoxal, tot de către Regele Mihai, prin atitudinea sa demnă fără ostentaţie, în mijlocul „mizeriei minuţios pregătite“.

Cum poţi să fii român?

Un straniu sentiment duce mai departe, însă, acest raţionament şi continuă să pună beţe în roate. Este oare îmbucurător, mă întreb, faptul că tocmai acei români cu sînge aşa-zis „străin“, ori aparţinînd altor etnii, sînt cei care ne aduc aminte cel mai des de faptul că trebuie şi că merită să fim mîndri că sîntem români? Neluînd aici în calcul figurile naţionalismului indigest, vom observa că, indiferent că aparţin dinastiei de Hohenzollern, precum Mihai I, ori dinastiei britanice, precum prinţul Charles (care nu pierde nici un prilej de a face reclamă Transilvaniei peste tot unde merge), ori evreităţii asimilate de la noi (amintesc aici doar cazul N. Steinhardt), sau, pentru a coborî în cultura de masă, sportivilor aromâni care au făcut cunoscută România în toată lumea (cuplul Halep-Hagi, de pildă), aceştia par a reprezenta, în chip paradoxal şi la tot pasul, avangarda susţinătorilor necondiţionaţi ai mîndriei de a fi român. Ceea ce dă cu totul peste cap celebrul şi pripitul diagnostic al lui Nae Ionescu cu privire la ce înseamnă a fi cu adevărat un (bun) român. De menţionat aici, fără vreo intenţie de prozelitism politic, şi figura simpatică a unei franţuzoaice care vorbeşte bine româneşte, pe numele ei Clotilde Armand, şi care se încăpăţînează să ne asigure, într-o antologie recent apărută la Editura Humanitas, că există cu adevărat multiple bucurii de a trăi în România.

Să fie oare acesta un fenomen universal ori doar un aspect particular, specific românesc? Unii cred că am avut mereu noroc cu străinii, cel puţin în istoria noastră modernă, alţii atît aşteaptă: să le spui de străini sau de Lucian Boia, că îi şi vezi ascuţindu-şi săbiile. Tot ceea ce contează pentru ei este să le poată da peste nas maghiarilor ori să îşi poată rosti nestingheriţi aberaţiile conspiraţionist-triumfaliste, în lumea aceasta condusă, nu i aşa, de uneltirile secrete ale evreilor şi ale americanilor. Şi totuşi, se pare că zorii modernizării s-au suprapus, pentru noi, cu Regulamentele Organice ale ruşilor, cu infuzia ideilor franco-germane, cu chemările latine ale Romei, continuînd mai apoi cu dinastia regală, cu misiunile militare franceze ş.a.m.d. Inapetenţa pentru tragic şi eternul spirit tranzacţional specifice românităţii nu fac decît să reactualizeze, pînă la urmă, spusele lui Cioran: nu există o fiinţă mai umană decît românul, şi tocmai aici e nenorocirea. În fapt, o falsă şi amînată nenorocire, cîtă vreme, în lectura aceluiaşi moralist, fenomenul autodispreţului naţional capătă, pe lîngă inerentele deficienţe, şi alte surprinzătoare semnificaţii: „Nu este popor care să-şi priceapă mai bine deficienţele şi care să simtă o mai rară voluptate de a şi le mărturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivă, un «scuipat în sîn» general, o amarnică luciditate a soartei noastre…“ Atît cu un secol înainte, în lumea lui Caragiale, cît şi la aproape un secol după momentul cînd apăreau aceste rînduri din volumul Schimbarea la faţă a României, lucrurile nu erau şi nu sînt semnificativ altele. Dimpotrivă, această euforie a naufragiului perpetuu se menţine în imediata noastră actualitate. Scenariul se repetă la nesfîrşit şi nu poţi să nu te întrebi uneori: „De unde-au răsărit, dom’le, alde Cuza, Maiorescu, Eminescu, Noica? Par în definitiv atît de neromâni din fire!…“

Convivialitatea rămîne, fireşte, una dintre trăsăturile cele mai nobile ale noastre, însă mult prea adesea este consumată cu scopul inventarului (cvasiterapeutic?) al tuturor relelor. Dacă nu mă înşel, chiar Andrei Pleşu remarca, într-un interviu, cu privire la voluptatea caragialiană a conaţionalilor de a-şi îneca amarul la o bere, faptul că respectiva bere nu are cu adevărat gust dacă unul dintre interlocutori nu valorifică la un moment dat, pe parcursul discuţiei, cu voce grav-baritonală, unul din celebrele dictonuri: „În ce hal am ajuns, dom’le… “ sau „Ca la noi la nimenea!“

Cum poţi să fii român? Iată o întrebare la care cele mai creditabile răspunsuri par a proveni mereu din afară. De meditat astfel, încă o dată, atît asupra semnificaţiilor adînci ale diasporei, dar şi asupra răsturnării exemplare de care a avut parte celebra şi orgolioasa butadă a lui Nae Ionescu, în tentativele sale de a defini cu maximă grijă limitele accesului la românitate şi la deplina ei înţelegere. 

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.

Foto: adevarul.ro

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.