Poate ca o reminiscență a amintirilor poveștilor cu efect de ceai cald din copilărie, aceleași și aceleași povești ascultate de mai multe ori, sau poate a jocurilor cu zăpada de altădată, cînd gerul nu afecta deloc bucuria de a construi, gașcă de copii cu mîinile înghețate în mănuși ude, cazemate făcute bulgăr cu bulgăr fără să ne fi simțit deloc înghețați, ba dimpotrivă, iarna e momentul în care îmi reamintesc mai bine detaliile unor călătorii, de mai departe sau de mai aproape. Pentru mine au același efect cald de rememorare a unor detalii cunoscute, de relectură reconfortantă a fragmentului relevant. Iarna e atunci cînd nu ai uitat cu totul aceste -mici farmece ingenue ale copilăriei, cînd încă te mai populează, într-un fel, anotimpul detaliului bun.

Cît timp am fost în Coreea de Sud nu prea am avut timp să călătoresc iarna prin țară. De obicei lucram pentru cursurile de iarnă ale universității coreene sau mă reîntorceam acasă în România. Nu schiez, așa că nu puteam beneficia de multitudinea de stațiuni pe care țara le oferă turiștilor de acolo. Iarna îmi plăceau plimbările scurte prin zăpadă, atunci cînd ningea. Îmi plăcea să observ, cum îmi ziceam, detaliul din perdeaua înghețată, mici momente de solitudine a peisajului. Să redescopăr, de exemplu, bucuria imaginii canonice a micilor munți înghețați, cea din toate stampele și picturile est-asiatice, munți văzuți în perspectivă, ca un văl înghețat aruncat artistic peste un peisaj. Sau să observ formele înghețului. Dacă islandezii au nu știu cîte forme lingvistice pentru zăpadă, coreenii vor fi avînd și ei, speram în secretă plăcere lingvistică, nenumărate cuvinte cu rezonanțe poetice pentru îngheț și ger. Pe una dintre aceste forme o observam cu mică bucurie atunci cînd mă plimbam de-a lungul unor mici pîrîiașe înghețate, din jurul campusului unde lucram. Combinația de mici podețe din lemn sau piatră alunecoasă proiectate peste apa înghețată avea întotdeauna un aer inevitabil cald de locuit într-un tablou sau într-o poveste, de ficțiune care înlocuiește benign viața, pe care poveștile copilăriei le aduc în mintea copilului. Cum mai toate rîurile coreene au pe margine alei de promenadă, poți lesne însoți desenul înghețat al apei de aproape și poți privi de jos, cum rar întîlnești în alte locuri de aiurea, caligrafia podurilor. Să treci pe sub o succesiune de poduri, fie că sînt în centrul Seulului, la Choenggyecheon, fie în jurul unui campus din munți, e în Coreea de Sud un bun prilej de reamintire a farmecului cotloanelor poveștilor de altădată.

La aceste mici plimbări asociam întotdeauna mersul în cafenele locale. Era un bun mix. Coreea de Sud are poate cele mai multe cafenele pe metru pătrat din lume. Le găsești oriunde, pînă și în cele mai uitate colțuri semiurbane, uneori și cîte două-trei pe o străduță care nu pare chiar în mijlocul unor trasee de ieșit în oraș. Nu e nici una simplă, sînt toate făcute în jurul unui concept de design interior foarte elaborat, ca și cum ar fi de dorit să adaugi, într-un fel cît mai colorat, simplității înghețate, albe de afară și formei neașteptate de căldură a reamintirii, o alta a imediatului, a prezentului încălzit prin licori foarte variate și parfumate. Interioarele calde coreene din coloratele și inspirat decoratele cafenele, fie că sînt prin pardoselile încălzite ale caselor și restaurantelor, pot fi mai ușor înțelese prin grija de a modela arhitectural, în nuanțe sau tonuri cît mai calde, un exterior înghețat. Acolo, unul fără celălalt nu există. E ca și cum ar lega, așa cum am văzut în curtea unui templu laoțian, tot într-o iarnă, dar cu temperaturi de vară europeană, o eșarfă de voal colorat peste un stîlp rece de piatră. E modul asiatic de a sublinia că poveștile nu îngheață niciodată.

Foto: B. Tănase