Călătorim adeseori pentru beneficiul pe care ieșirea din rețeaua noastră cotidiană, cea în care ne înscriem viețile de adult, ni-l aduce. Călătorim pentru plăcerea anonimității, pentru bucuria de a ne vedea suspendate traseele sociale pe care le bătătorim zilnic. Chiar și atunci cînd mergem în locuri verificate de atîția alții înaintea noastră, cele pe care agențiile de voiaj ori prietenii ni le recomandă, plăcerea suspendării ritmului cotidian este încă acolo.

Călătorim pentru a ne simți altfel, pentru a ne regăsi ritmul interior, pentru a o lua de la capăt, pentru a motiva din nou suflul plăpînd al speranței din zbuciumata cutie a cotidianului modern. Chiar și astăzi, cu tot Facebook-ul și pseudoetica fericirii care-l populează, cu tot puzzle-ul său de micronarațiuni ale trăitului bine dublate de fotografii ale acestei mult prea căutate incandescențe, ca într-un soi de autopaparazzism, mai există călători care se bucură de mica și foarte benefica estetică a anonimității pe care călătoria o are în ADN-ul său.

Din experiența mea de călător, pot spune că nu e neapărat obligatoriu să călătorești foarte departe și nici în locuri necunoscute pentru a redescoperi beneficiile acestei mici anonimități. Uneori a fost chiar drumul în sine, călătoria către o destinație. Îmi aduc aminte de o lungă călătorie cu autobuzul de-a lungul Laosului, dintr un mic resort, Nam Lik, pînă la Luang Prabang. Vreo zece ore de călătorie cu un autobuz pe două niveluri, printr-un peisaj montan rupt de lume, alături de localnici și de alți turiști. Șiruri de munți, cu pante terasate, verzi, în care se cultivau, pe locuri foarte restrînse, ceai sau orez, lungul drum abia întreținut, sate abia întreținute. Eram foarte puțini turiști străini în autobuz, doi irlandezi și cele două prietene din Bulgaria și Italia cu care călătoream. Nimic nu ne făcea să ne simțim deosebiți, că ne aflam în vacanță într-o țară din categoria exoticului de nișă, cu amestecul ei neverosimil de comunism și budism. Același praf se așeza peste hainele noastre, aceeași sudoare a statului nemișcat într-un autobuz, aceeași plictiseală a drumului lung, aceeași conversație monotonă pe care ai avea-o cu orice călător din țara ta aflat pe drumuri lungi pentru nu știu ce treabă.

Pe cînd eram la Seul mergeam – suficient de rar ca să o simt ca pe o călătorie –, schimbînd nenumărate mijloace de transport și timp de cîteva ore bune, în curtea micii biserici ortodoxe Sf. Nicolae a Patriarhiei Constantinopolului. Ajungeam acolo pentru a-mi reaminti de o formă de anonimitate mai greu de explicat. Deși crescut în această tradiție, deși am mers de mic la biserică, adus de bunica, deși cunoșteam toate ritualurile liturgice, nu veneam neapărat pentru serviciul religios. Ținut în coreeană, nu-mi spunea mai nimic. Nici întîlnirile de după, la un prînz frugal într-o cantină aflată la demisolul unei clădiri din curtea bisericii micii comunități coreeano-ruso-greco-est-europene, nu-mi spuneau mare lucru. Dar mă bucuram de momentul de respiro pe o băncuță aflată lîngă un copac bătrîn din curtea bisericii, ca de un moment regenerator pentru care cuvintele ar fi prea de tot „pierdute în traducere“ ca să-l descriu.

Să-ți aduci aminte de beneficiul anonimității e o bucurie pentru care nu s-a inventat vreo rețetă. Și nici nu cred că trebuie. Că stai uitat la soare pe vreo plajă din Thailanda sau în Vamă, că urci pînă la cel mai înalt vîrf de pe muntele din jurul unui oraș, că te întîlnești cu un zîmbet anonim care îți explică generos o direcție sau cam ce produs ai în fața ochilor în vreo piață aglomerată, că stai uitat în fața unui cîmp de orez la care localnicii lucrează ori că te pierzi în grosul fluxului turistic din fața unui templu sau muzeu e o formă a inocenței de care nu ar trebui să uităm atît de repede. Pentru că a călători înseamnă uneori și acest lucru: întîlnirea, inocentă și bucuroasă, a mai multor anonimități.

Foto: Laos, B. Tănase