Dacă aş fi fost compozitor... - despre muzica contemporană clasică

Mi-am petrecut o bună parte a acestui an promovîndu-mi cartea de teorie muzicală The music of the Temporalists, publicată pe Amazon, în format Kindle, la sfîrşitul lui noiembrie 2011. Am intrat astfel în contact cu o mulţime de muzicieni, majoritatea profesori de teorie muzicală, dar şi compozitori (etno)muzicologi sau specialişti în improvizaţie. O minimă curtoazie mă obliga să aflu cîte ceva despre activitatea celor care îmi cumpăraseră cartea şi se învredniciseră să îmi scrie cîteva rînduri. Din acest motiv am ascultat, după o pauză de aproape treizeci de ani, foarte multă muzică contemporană şi am rămas uimit constatînd cum, cel puţin în percepţia mea inexpertă şi subiectivă, cele trei decenii de relâche (o întreagă generaţie!) nu păreau să fi schimbat nimic esenţial în paradigmele cunoscute ale muzicii care pe „vremea mea“ se chema „nouă“ sau „contemporană“ – acum fiind numită şi „alternativă“ sau „contemporană clasică“.

În lunile despre care vorbesc, am ascultat o mulţime de lucrări ce mi s-ar fi părut la fel de „contemporane“ în 1982, anul în care, dacă îmi aduc bine aminte, am mers pentru prima oară la un concert de muzică nouă. Mi-am spus că aşa ceva nu poate fi cu putinţă şi, într-o zi de septembrie, am început să caut pe YouTube, Vimeo şi SoundCloud creaţii recente ale compozitorilor listaţi pe site-ul „The living composers project“ – la întîmplare. După cîteva ore de audiţii fragmentate, rămăsesem la aceeaşi concluzie – muzica contemporană nu mai e contemporană. Nici o piesă lansată în ultimii cinci ani, dintre cele ascultate, nu mi-a creat impresia că nu aş fi putut-o asculta în anii ’80 cu sentimentul că aparţine acelei perioade. Dar, cum creaţia muzicală delimitează un domeniu în care sita care cerne valorile este împovorător de deasă, mi-am păstrat uluirea, dar am ajuns la concluzia că, sfătuit de cineva care se pricepe, cu siguranţă aş fi putut fi îndrumat către acei compozitori care ilustrează spiritul noului mileniu şi a căror muzică, de îmi va fi plăcut sau nu, nu aş fi putut-o plasa, sub nici un chip, cu trei decenii în urmă. Caz închis.

Apoi, cum paradoxul descris mai devreme nu îmi dădea pace, m-am gîndit ce aş fi făcut eu dacă destinul m-ar fi ajutat iar lenea nu m-ar fi împiedicat să devin unul dintre compozitorii acestor ani (în catalogul Classical Archives sînt listaţi în jur de 16.000). Habar n-am dacă „muzica mea“ din 2012 ar fi sunat asemănător cu lucrările proaspete pe care le ascultam la sfîrşitul copilăriei, dar cu siguranţă m-aş fi străduit să urmez cîteva idei – pe care aş vrea să le împărtăşesc în rîndurile care urmează.

În primul rînd, dacă aş fi compus pentru instrumentele clasice ale orchestrei (şi nu pentru mediile electronice/digitale), m-aş fi gîndit foarte serios dacă nişte instrumentişti şi-ar putea dori să îmi cînte muzica pentru propria plăcere – aşa cum, aproape zilnic, scotocesc eu prin raftul cu partituri şi îmi aleg ceva de citit sau de studiat la pian. Prea multe dintre creaţiile noi pentru pian solo pe care le-am ascultat în această toamnă mi-au insultat, pur şi simplu, bruma de cultură pianistică: par compuse numai pentru literatura care se poate ţese în jurul lor. Cea din urmă este adesea exagerat de consistentă, în vreme ce muzica în sine îţi lasă impresia că, de la Frescobaldi la Hindemith, compoziţiile pentru claviatură nu au ridicat nicicînd ştachete pe care noii compozitori să nu încerce să le depăşească.

Şi astfel am ajuns la dimensiunea sportiv-acrobatică a muzicii. Dacă aş fi fost compozitor, cred că m-ar fi preocupat intens să produc nişte structuri de sunete şi pulsaţii despre care să fiu convins că numai eu aş fi putut să le născocesc şi care – mai ales – să se apropie cît mai mult de hocus-pocus. Mi-aş fi dorit să echivalez cumva talentul lui Bach de a suprapune/juxtapune polifonic (în „Matthäus-Passion“), cu aparentă uşurinţă, două coruri mixte, arta lui Bruckner de a scrie mişcări de 25-30 de minute (e.g. „Adagio“ din Simfonia nr. 8) care să pară structural solide, ca un cub de pavaj. La fel: darul lui Alban Berg de a te iluziona că asculţi muzică tonală cînd în partitură numai aşa ceva nu există, al lui Prokofiev de a transforma pianul în instrument de percuţie, sau talentul lui Şostakovici şi al altor titani de a expanda un motiv compus din trei sunete în ample mişcări simfonice. Aşa cum de la un fotbalist talentat mă aştept să îl văd driblînd legiuni de fundaşi, făcînd foarfeci impecabile la doi metri deasupra solului sau dînd gol cu efect peste un zid de muntenegreni rămaşi cu gurile căscate – la fel, dacă aş fi fost compozitor, cu siguranţă mi-aş fi evaluat cu atenţie măsura în care sînt în stare să impresionez, şi cu astfel de trucuri şi tehnicalităţi.

În ultimul rînd, dacă aş fi fost bucătar, în nici un caz nu aş fi servit în restaurant lucruri care pur şi simplu nu sînt de mîncare. Sînt convins că există ingrediente care fac palatabil praful de cărămidă, talaşul sau frunza de oţetar, dar nu cred că aceasta este menirea artei culinare, cu toate că, în principiu, putem experimenta băgînd în gură orice – de la motorină la tocătură de nipluri. La fel, există în muzica pe care am „monitorizat-o“ în această toamnă incredibil de multe lucrări ale căror ingrediente, cred eu, pur şi simplu nu sînt pentru ascultare. Am petrecut o bună parte a anilor 1995-2008 adunînd informaţii pentru alcătuirea cărţii pomenite la începutul acestui articol şi am fost nevoit să citesc tot felul de studii de psihologie experimentală şi muzicologie cognitivă (unele pe cît de folositoare, pe atît de indigeste) care mi-au întărit convingerea că, într-adevăr, ca să ne placă, muzica trebuie să fie asemenea mîncării. Cu siguranţă, există gusturi care se formează în timp (acquired tastes), după cum există muzici alcătuite după nişte reţete care nu sînt pe placul prea multor oameni, dar – cum spuneam – în nici unul dintre cazuri „praful de cărămidă“ nu are ce căuta în farfurie.

Ţin minte că am citit în cartea lui Noel Malcom George Enescu – Viaţa şi muzica o mărturisire a maestrului care rejecta muzica serial-dodecafonică spunînd că menirea compozitorilor este să comunice „de la inimă la inimă“. Deşi nu cred deloc că muzica lui Schönberg, Webern sau Stravinski (cea de după după 1955) ar fi lipsită de suflet, am putut asculta în această toamnă destule lucrări despre care nu puteam spune nici măcar că pot comunica de la creier la creier. Poate nu ar fi rău ca viitorii compozitori să fie iniţiaţi în muzicologia cognitivă, aşa cum se întîmplă deja în cîteva mari centre universitare (McGill – Canada, University of Amsterdam – Music Cognition Group, Ghent University – Institute for Psychoacoustics and Electronic Music, Ohio State University – Cognitive and Systematic Musicology Laboratory sau University of Leeds). Ar afla astfel că, asemenea unui stomac (despre care ştim că nu poate digera orice), şi creierul uman este definit, printre altele, de propriile limite perceptual-cognitive, pe care compozitorii, dacă vor să le încalece, măcar să o facă în cunoştinţă de cauză. 

Andrei Pogorilowski este teoretician muzical şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Cartuşe, Editura Cartea Românească, 2012.