Cultură și pasiuni în penitenciar

„Ce e cu voi aici?“, ne întreabă. „Sîntem de la clubul de lectură, avem activitate pe secția 10 în fiecare luni“, răspunde Patricia. Sîntem primite în sala de registratură. Mi se cere să las tot ce am în buzunar, geanta mi se reține cu totul, la fel și buletinul. Semnez și îmi pun un ecuson roșu pe care scrie „Vizitator“. Trec printr-un filtru, iar la capăt mă așteaptă o doamnă în uniformă, pregătită pentru controlul corporal. Nu găsește nimic suspect și mă lasă să trec. Ne însoțește un ofițer. Ziduri lungi, curți spațioase, n ai zice că eşti într-un penitenciar. E ora 15. Prin curtea principală întîlnești ofițeri, „mascați“, oameni îmbrăcați în civil, iar într-un șir lung, deținuții care așteaptă să plece la muncă. Şi noi, Patricia şi cu mine, doi voluntari în Penitenciarul „Popa Șapcă“ din Timișoara. 

Ramona Ilieș conduce serviciul Educație din cadrul penitenciarului. Activează din 2004, are cinci ani petrecuți alături de copiii din Centrul de reeducare din Buziaș, iar din 2009 la „Popa Șapcă“. Afişează același entuziasm și are un zîmbet cald cînd vorbește despre activitățile desfășurate de ofițerii educatori din interior.

Şcolarizarea vine la pachet cu anii de detenție dacă deţinuţii nu și-au terminat cele 12 clase. Orice penitenciar din România are acest program, însă la Timișoara poți face de la clasa I pînă la a XII-a în regim de detenție. Școala este obligatorie pentru cei pînă în 18 ani, care oricum sînt închiși la Buziaș. „Nu toţi cei de 40 de ani au școala făcută. Atunci îi introducem în clasa I. Asta este realitatea“, adaugă Ramona Ilieș cu regret în voce. „Dar nu este obligatoriu, este dorința lor. Ei solicită printr-o cerere scrisă, adresată directorului unității, că vor să urmeze studiile şcolare. Am avut și doi studenți care și-au finalizat aici facultatea, acum s-au eliberat.“

Cursurile de instruire școlară nu sînt susținute de ofițerii educatori angajați ai penitenciarului, ci de profesori proveniţi din școlile cu care există un protocol de colaborare, în cazul de față Școala nr. 16 și Colegiul Tehnic Energetic „Regele Ferdinand I“ din Timişoara. Pe lîngă diploma de studii, la finalul fiecărui an școlar, li se scad 30 de zile din pedeapsă. Calculez: 12 clase în interior, un an de libertate.

Încă un filtru, scanat, prezentat, semnat și în final urcăm la Secția 8 pentru a ajunge în zona de (re)educare. Trei etaje, dar pînă acolo treci de holuri lungi, cu celule înghesuite și deținuți lăsați să se plimbe liber. În penitenciarul din Timișoara sînt închiși doar cei în regim deschis și semideschis. Inclusiv criminali, dar numai dintre cei care au ispășit deja ani grei de detenție şi care au demonstrat un comportament bun. Aici toți învață respectul, dau „Bună ziua“, spun „Sărut mîinile“.

Clubul de lectură face parte dintr o paletă largă de activități culturale desfășurate atît în interior, cît și în exterior. E motivul pentru care ne aflăm aici.

Pășesc într-o altă lume. Săli de clasă, culoar lung cu tablourile pictate de ei, citate celebre pe pereți, un acvariu mare cu cîțiva pești și o broască țestoasă. Îmi atrage atenția o bibliotecă cu cîteva mii de volume, multe ediții vechi, din toate domeniile, doritori să fie. Un hol larg a fost transformat în sală de clasă, de obicei este pentru limbi străine, apoi de o parte şi de alta se află o încăpere mică unde stau educatorii și paza, biblioteca, un atelier de quilling și pictură, iar în față o sală imensă unde se țin evenimentele culturale, întîlniri cu scriitori sau alte activități. Ușa din față dă spre un hol mic, cu două încăperi, una este izolată fonic și transformată în postul de radio al penitenciarului, iar a doua este studioul de filmare pentru postul TV cu circuit închis, precum și redacția revistei lor.

Reintegrarea în societate este principalul obiectiv al celor din conducerea penitenciarului, conştientă de necesitatea activităților culturale, a ieșirilor în comunitate, a programelor. Ramona Ilieș ne spune: „La programele educative includem programe de educație pentru sănătate, educație pentru viața de familie, dezvoltarea universului cunoașterii, program de educație juridică, toate coordonate de ofițerii educatori. Mai avem și activități de scurtă durată, cum le numim noi: conferințe, dezbateri pe diferite teme, revista penitenciarului, clubul de lectură, trupă de teatru, formație de muzică, activități sportive și multe, multe altele“.

Apreciere, empatie, implicare

Deținuții profită de timpul liber de după orele de muncă și se înscriu la diverse activități. Apreciază oamenii care vin și le ascultă ofurile, cînd învață ceva nou, cînd mintea le este ocupată și cu altceva. Observi o împăcare cu sine cînd autoironia iese la suprafață. Redactorul-șef al revistei, închis pentru înșelătorie, îmi spune că „aici poți saluta cu Bine v-am găsit, dar niciodată cu Bine ați venit“.

Clubul de lectură a prins viață la sfîrșitul anului 2016, cînd Patricia Lidia Popescu Cevei a contactat penitenciarul pentru o donație de cărți. „Totul a pornit de la o sponsorizare de carte, știam că o să fie cărți pentru copii, dar nu au fost. Trebuia să fac ceva cu ele, dar să fie și util. Am contactat penitenciarul din Timișoara și m-am oferit să le aducem pentru biblioteca lor. De aici totul a decurs normal. Proiectul a venit ca idee din interior, iar mie mi-a fost ușor să mă adaptez“, povestește Patricia.

De atunci, sute de deținuți au fost înscriși în program, au citit și au dezbătut o listă lungă de cărți ale scriitorilor contemporani, iar lunar se întîlnesc cu un invitat care fie își lansează cartea, fie dezbate o anumită temă. Sau doar povestește ceva din experiența proprie. La sfîrșitul lunii sînt evaluați, fiecare își prezintă recenziile și primesc creditele aferente. Acumulînd mai multe, reușești să pleci în permisie, să primești vizite sau colete de acasă. De altfel, la întîlnirile anuale, cînd fiecare penitenciar prezintă situația activităților de reintegrare în societate, Penitenciarul „Popa Şapcă“ este considerat o instituţie-model, a cărei implicare scade rata de recidivă.

Întreb un deţinut ce părere are el despre clubul de lectură: „Văd o activitate binevenită, bine organizată. Mie personal îmi creează timpul necesar pentru a citi, chiar mai mult decît atunci cînd eram în libertate și aveam activitățile profesionale, mă ajută să-mi îmbogățesc vocabularul. În acest mod trece și timpul mai repede, mă ajută să ies din gîndirea cotidiană, la familie, la celelalte probleme pe care le avem fiecare“.

La întîlnirea lunară cu scriitorii, deţinuţii vin benevol, fără vreo răsplată în credite. Vin pentru că sînt nerăbdători să cunoască oameni din exterior, să audă povești interesante, să le citească operele, să critice. Deținuții fac abstracție de statutul tău social, îşi spun direct părerea, spun sincer cum văd lucrurile și ce le displace. La întîlnirea cu un scriitor, un deţinut a spus, cu o sinceritate ieşită din comun, că el n-ar citi poeziile lui nici dacă s-ar plictisi la izolare.

De-a lungul anilor, au participat la în­tîlnirile lunare scriitori dintre cei mai diferiţi: Petronela Rotar, Luca Dinulescu, Radu Găvan, Robert Șerban, Marius Chivu, Borco Ilin, Adrian Petru Stepan, Elena Vlădăreanu. Ultima întîlnire la care au participat a fost lansarea romanului lui Geo Dinescu, Numele meu este Anton (Editura Vellant). Au participat circa 40 de deținuți, toți pregătiți, nerăbdători să pună întrebări. Apoi au scris cîteva impresii. Domnul Popa, un bărbat voinic și cărunt: „Un roman ca o analiză directă a psihicului uman, în speță a inconștientului, sediu al trăirilor din vise, al fantasmelor, al deciziilor umane, al tenebrelor sale. Scris cu o «profesiune de mărturisire», scriitoarea se transpune cu mare acuratețe în rolul de «mascul», nu de bărbat, al personajului principal multiplu și, se pare, arhetipal al zilelor noastre, Anton. Actrița Geo îl prezintă și reprezintă pe Anton în roluri multiple: de victimă a creșterii părintești, de subiect al narcisismului, de obiect al acestuia, de misogin, de travestit etc., dar și de copil curat, care-și dorește un frățior și pentru care banii au altă valoare, chiar și la șaptezeci de ani. Există în carte o contradicție continuă între generozitatea spiritualității și îngustarea ei în limitele materiale. Aparent, fiecare Anton este pierdut în tumultul vieții, al ideilor preconcepute și al propriei căutări de sine, și, în ultimă instanță, al reflectării sale prin «ochiul celuilalt» (și, implicit, și al «cititorului»), astfel neputîndu-și găsi împlinirea“.

Sînt și mulți pasionați de poezie, care aduc foi întregi cu versuri în care își varsă frustrările, necazurile. Iată un poem intitulat „După plecare“: „Credeam că mor atunci cînd ai plecat, / Dar n-am murit, mai sînt în agonie, / Plimbîndu-mă prin locul blestemat, / Cu flori în mîini și-o pură veșnicie. // Fără tine traiu-mi este hîd / Ca mărul ce-a rămas orfan de mere, / Și-n fiecare vis visat mă sinucid, / Cu lacrimi… transformîndu-se-n junghiere“.

Activitatea se încheie. Ne întoarcem. Aceleași filtre, aceleași ziduri, aceleași porți, dar nimeni care să te mai întrebe ceva. Îmi recuperez lucrurile, las ecusonul, ies pe poartă. Mă bucur de libertate, dar port cu mine ceva în suflet. 

Larisa Vasile este absolventă a Facultății de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timișoara.