Premiera NBC, Emerald City, și nominalizarea ei la Premiile UNITER de anul acesta pentru O intervenție la Teatrul Act au fost doar pretextul acestei discuții cu Ana Ularu. Am vorbit despre cum e să joci mai mult în străinătate decît în țară, ce înseamnă succesul în meseria asta atît de expusă și am provocat-o să răspundă la chestionarul lui Proust.

 

De curînd s-a difuzat premiera NBC Emerald City. E vorba de o primă serie de zece episoade în care jucați rolul unei vrăjitoare. Ce a însemnat această experiență americană?

Probabil că în primă instanță a fost destul de copleșitor să primesc al doilea call la un proiect care avea atașată o mantie atît de grea cum e NBC-ul. Prima probă pe care o dai e mereu un chiot războinic în pustietate, încerci să mergi pe instinct și vezi ce iese. Dar cînd deja ai trecut de o primă fază, începe să te sperie responsabilitatea. Apoi, odată lua­tă proba, după ce ai dănțuit de bucurie și recunoștință, totul intră pe traiectoria normală a unui proiect. Pregătești, faci documentare, mai lucrezi alte zece chestii pînă să ajungi la prima scenă filmată. În sine, producția a fost cel mai frumos proiect al meu. Distribuția noastră a fost un grup binecuvîntat de oameni cu mult umor, loialitate și chimie între ei. Am rămas prieteni, vorbim cel puțin o dată pe săptămînă, ne sprijinim unii pe ceilalți în oricare parte a globului am fi. Și așa am și lucrat cu un regizor pe care îl adoram și care ne fascina. Așa că experiența în sine a devenit americană odată cu premiera, pe 6 ianuarie, cînd publicul a intrat în ecuație. Pînă atunci a fost o experiență magică, suspendată în timp și geografie, altfel plenar europeană.

Aș vrea să povestiți puțin despre etapele prin care trece un actor ca să ajungă să filmeze în străinătate. Cît de globalizată e lumea filmului dacă o privești de la București?

Trec aproape mereu prin probe. Multe. Trec printr-un proces de mult mai mare obiectivitate cumva, pentru că sînt mereu confruntată cu alte posibile alegeri de oriunde din lume, discuțiile sînt la un nivel de cunoaștere, de recunoaștere, se învață lucrul împreună odată ce îl începi. Nu văd și nu cunosc chipurile celor cu care sînt comparată pentru un rol. Nu cunosc metodele regizorilor noi și mă lupt cumva cu o lume fără granițe. Mă gîndesc mereu că lumea filmului la noi e mai degrabă alcătuită din prieteni, oameni care stau la beri împreună de ceva ani, care își fac vacanțele împreună, care trăiesc cumva în comun și înainte ca dialogul lor să devină film, ceea ce are poezie în sine.

Ce ați învățat și ce v-a lipsit în timpul filmărilor în alte părți?

Am învățat o adaptabilitate uriașă, mi am văzut răbdarea naturală cizelîndu-se, am învățat să pot comunica rapid și profund cu oameni noi. Am învățat încă ceva meserie, dar asta se întîmplă mereu cînd lucrezi, oriunde ai fi. Nu știu dacă mi-a lipsit ceva. Uneori, să îmi vorbesc limba, poate. Dar lucrurile se aleg așa cum se aleg. Eu, de dat probe, am mai tot dat în România.

Care e proiectul la care țineți cel mai mult din ce ați făcut pînă acum?

Îmi iubesc proiectele în materie de 99%. Am fost foarte fericită la Emerald City. Foarte fericită la Periferic. La O intervenție. La videoclipuri. La Omul cel bun din Seciuan. Vezi? La tot. Nu știu să ierarhizez.

În ultimii ani nu v-am prea văzut în filmele românești…

Asta nu este alegerea mea – aparține celor care mă invită la casting-uri. Și multă vreme a fost destul de neplăcut. Nu pentru orgoliu, cît pentru dragul de a lucra în țara mea cu artiști pe care îi apreciez. Dar na, Vonnegut. So it goes.

Ați fost nominalizată la Premiile UNITER de anul acesta pentru O intervenție la Teatrul Act. Jucați, de asemenea, în Carousel și Omul cel bun din Seciuan la Bulandra. Cît de importante sînt premiile și în ce relație sînteți cu ce se întîmplă în zona mainstream și în cea independentă a teatrului de la noi?

Sînt în aceeași relație în care sînt cu zona de film indie versus filme mari în viața mea paralelă din străinătate. Îmi respect meseria și nu vreau să îmi amputez imaginația urlînd manifeste și punîndu-mi bariere. Evident că în ceva corupt putrezești și tu interior, dar, cum zicea Herzog, cîtă vreme stai departe de apa stătută, vei fi în regulă. Așa că eu alerg între ele mereu și apa e proaspătă. Premiile te bucură, o să fiu sinceră. Așa că m-am bucurat, mai ales că fac teatru de la 15 ani, dar tot „de film“ le-a plăcut multă vreme să-mi zică.

Sînt proiecte la care ați lucrat și care ar trebui să iasă în 2017?

Filmul The Marker al lui Justin Edgar, producție engleză, și, probabil, Muse al lui Jaume Balagueró, tot anul asta.

Care sînt întîlnirile importante din viața dvs.?

Cătălina Buzoianu și Ștefan Iordache, Bogdan George Apetri, Andrei Șerban. Radu Iacoban. Tarsem Singh. Urăsc să fac liste pentru că nu îmi ierarhizez afecțiunea în funcție de răsplată. Acești oameni nu știau cît de importanți vor fi cînd i-am cunoscut. Nici eu. Și asta e minunat. Pentru că atitudinea de interes e vulgară și mereu fără rezultat.

Ce vi se pare acum cel mai greu în meseria de actor? Ce nu știi și afli pe parcurs?

Așteptarea. Nelucratul. Asta e greu. Pentru restul ai arme.

Ce înseamnă succesul pentru dvs.?

Mă feresc mereu să vorbesc despre succes. Nu consider că l-am atins în aspectul lui universal valabil, nu am fugit niciodată după mai mult decît lucrul propriu zis, nu știu, de fapt, ce înseamnă. Deci nu am vreo relație cu abstracțiunea care înseamnă succes. Am de lucru? Sînt fericită. Mai vin spectatori care îmi spun că i am bucurat în vreun spectacol sau într-un serial sau film? Am cîștigat. Mai departe de atît îmi e necunoscut sau, poate, voluntar închid ochii la idee.

Care sînt rolurile care v-au scos din zona de confort?

Caut mereu roluri care mă scot din accesibil. Parțial și pentru că, de fapt, nu am o zonă de confort. Sînt o ființă foarte agitată, curioasă, hiperactivă în viața civilă. Am susținut mereu că îmi place să pornesc să construiesc un personaj de la diferențele dintre mine și el, de la credințele opuse – e ca o dezbatere pe care o port în mine și fiecare punct de vedere opus mie pe care mi-l justific e un cîștig. Poate că cel mai dificil a fost Iulia din Carousel, pentru că încercam să suplinesc prin logică o construcție dramaturgică foarte clară.

Care ar fi fost a doua opțiune dacă nu v-ați fi făcut actriță?

M-aș fi făcut regizor de film. Încă îmi doresc asta. Sau biolog-documentarist.

Care e filmul pe care l-ați văzut de cele mai multe ori?

The Wall, cumva la paritate cu Oh Brother Where Art Thou și The Proposition.

Vă propun, pentru finalul interviului, chestionarul lui Proust:

  1. Principala mea trăsătură.

Curiozitatea (coroborată cu dragoste) față de cum funcționează ființele umane. Sînt sigură că am alte trăsături egal definitorii, dar eu o aleg pe asta acum.

  1. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat.

Curaj sub toate aspectele, e subapreciat. Și umor. Totul cu umor inteligent.

  1. Calitatea pe care o prefer la o femeie.

Camaraderia reală. Și, surpriză, umorul. Inteligent.

  1. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei.

Loialitatea și tandrețea lor. Sprijinul și prezența lor plenară. Sincronizările noastre în cuget și-n simțiri.

  1. Principalul meu defect.

Naivitatea și furia.

  1. Îndeletnicirea mea preferată.

Partea asta cu trăitul și tot ce cuprinde el.

  1. Fericirea pe care mi-o visez.

Să fiu foarte iubită și să alerg de colo-colo cu mult de lucru. Eu, pare-se, cer cu obstinație și iubire, și meserie.

  1. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.

Am stat zece minute doar la întrebarea asta. Nevrînd să scriu sau să gîndesc asta. Incapacitatea fizică de a face tot ce îmi doresc. Și singurătatea.

  1. Locul unde aş vrea să trăiesc.

New York, Paris, Barcelona, Londra, lumea.

  1. Culoarea mea preferată.

Roșu.

  1. Floarea care-mi place.

Liliacul sălbatic. Florile sălbatice, de fapt, încăpățînarea lor de a exista și frumusețea lor agresivă.

  1. Pasărea mea preferată.

Corbul.

  1. Prozatorii mei preferaţi.

Uhaaa! Tournier, Dostoievski, Vonnegut, Hesse, Vian uneori, Galeano, Borges, se pune Hitchens? Ernesto Sábato, Cortázar, Zola, Gide. Genet!! Eco!! Kafka, Orwell, Barroso, Mishima și mai am zeci. Nu i-am ierarhizat.

  1. Poeţii mei preferaţi.

Ezra Pound, Baudelaire, Keats, Rilke, Maiakovski, Apollinaire, Rimbaud, Eliot și mai am mulți. „Preferați“ ține mereu de momentul respectiv, preferința e efemeră și tributară stării.

  1. Eroii mei preferaţi din literatură.

Stavroghin, Harry Haller, Horacio Oliveira.

  1. Eroinele mele preferate din literatură.

La Maga. Și The Biologist din Southern Reach Trilogy. Și, în general, la sud-americani găsești eroine minunate. Galeano etc.

  1. Compozitorii mei preferaţi.

Mozart, Stravinski, Pergolesi, Debussy, Chopin. Aici mă pricep mult mai puțin decît aș vrea, așa că doar instinctul reacționează, intelectul explică mai tîrziu de ce.

  1. Pictorii mei preferaţi.

Bosch, oricînd, oriunde. Apoi Picasso, Schiele, Bacon, Picabia, De Chirico, Otto Dix (mult-mult), Chagall, Balthus, ­Ernst, Caravaggio.

  1. Eroii mei preferaţi din viaţa reală.

Părinții mei. Werner Herzog. Pentru totdeauna. Nikolai Tesla, Che Guevara, din cu totul alte motive decît crede absolut toată lumea, lunetista finlandeză cunoscută ca „Moartea Albă“, Isabel Eberhardt, Eartha Kitt, David Bowie.

  1. Ce urăsc cel mai mult.

Parvenitismul și prostia agresivă.

  1. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere.

Capacitatea de a putea învăța să cînt la orice instrument muzical. E un talent pe care nu îl am. Și mai mult cinism.

  1. Cum aş vrea să mor.

Tîrziu în viață, în somn, zîmbind. Da, cer mult. Și apoi să mi se pună Radiohead la înmormîntare.

  1. Greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă.

Furia – caracterele ușor inflamabile. Dacă persoana căreia îi e atașată greșeala e un suflet generos și tandru, de fapt, dar e impulsivă. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: A. Bulboacă