Care e misiunea audiovizualului public? Cum ar trebui să funcționeze? Cine trebuie să plătească factura? Asemenea dezbateri animă, periodic, spațiul public european. S-a întîmplat, cel mai recent, în Elveția. Duminica trecută, elvețienii au fost chemați să decidă (cum alfel!) prin referendum dacă mențin sau nu taxa pentru funcționarea mass-mediei publice. Taxa anuală radio-TV se ridică la 451 de franci elveţieni pe gospodărie. E o sumă considerabilă chiar și pentru nivelul veniturilor din această țară, și una dintre cele mai mari taxe radio-TV din Europa. Prin colectarea acestei taxe se strîng anual aproximativ 1,3 miliarde de franci – sumă care asigură cam trei sferturi din cheltuielile de funcționare ale radioului și televiziunii publice (SRF): 17 posturi de radio și 8 posturi de televiziune. E singura societate mass-media care transmite în toate cele patru limbi oficiale ale confederației. Eliminarea acestei taxe ar fi însemnat o finanțare a posturilor publice direct de la bugetul de stat, dar și o reducere drastică a cheltuielilor, inclusiv prin închiderea unor posturi regionale.

Referendumul iniţiat de Partidul Popular şi de liberalii radicali viza desființarea taxei radio-TV și eliminarea oricărei forme de susținere de stat pentru SRF. Inițiativa nu e surprinzătoare. Și în alte state, precum Germania, Austria și Danemarca, partidele conservatoare și populiste au propus eliminarea taxelor radio și TV. În Germania, cel puțin, dezbaterea a avut și un efect pozitiv. Supuse presiunii, mediile publice au fost obligate să-și regîndească oferta, să se reformeze, să-și reafirme valorile, să recîștige încrederea publicului.

În Elveția, adversarii taxei au susținut că atît modelul organizațional al mediei publice, cît și taxa în sine sînt depășite și că elvețienii ar trebui să plătească doar acele conținuturi pe care le și consumă. Mai ales publicul tînăr – care oricum a migrat spre mediul online – nu se regăsește în programele difuzorilor publici. Adversarii taxei susțin că fiecare consumator decide ce plătește și la ce post se uită. E o perspectivă care exclude din ecuație tocmai sensul radioului și al televiziunii publice: acela de a difuza informație și divertisment de calitate. E drept că mediile publice nu mai fac de mult audiență, e adevărat că unele companii private reușesc, la ore de vîrf, să atingă un public mult mai numeros. Adesea, cu bugete mai mici decît posturile de stat. Dar calitatea costă. Iar obiectivul companiilor private nu e calitatea, ci doar audiența cît mai mare. Și profitul. Să mai adaug că aceste companii ar avea cel mai mult de cîștigat de pe urma fragilizării mediilor publice – companiile, nu cetățenii?

La referendumul de duminica trecută, peste 70% din elvețieni au susţinut menţinerea taxei. Guvernul federal, partidele mari precum și numeroase personalități publice au pledat pentru menținerea taxei, care ar reprezenta „o garanție a independenței jurnalistice și a calității relatării“. Mai ales un stat mic, precum Elveția, are nevoie de mass-media publice pentru a putea apăra interesele comunităților culturale, susțin apărătorii taxei.

În opinia guvernului federal, SFR este un furnizor de emisiuni neutru din punct de vedere politic. Această neutralitate ar fi mult fragilizată dacă societatea ar trebui să-și acopere cheltuielile de funcționare din încasări provenite din publicitate. Nu e o surpriză că majoritatea cetățenilor au radioteleviziunea publică: într-o federație de cantoane, într-un stat multicultural și plurilingv a primat, pînă la urmă, argumentul democrației.

Actualul peisaj mediatic merită o dezbatere aprofundată, notează ziarul în limba franceză La Liberté din Fribourg. „Această victorie nu aparține SFR, ci publicului, care a înțeles că o televiziune pur comercială nu poate garanta calitatea“. Tribune de Genève a numit votul de duminică „un moment de răscruce“, adăugînd că, deși cetățenii nu au eliminat taxa, ei nu mai vor să o păstreze în forma sa actuală. Sarcina radioteleviziunii elvețiene e „gigantică“. Ziarul de limba italiană La Regione spune că SRF a fost salvată, dar „viitorul posturilor publice e incert“.