Dintre reprezentările călătoriei în imaginarul cultural occidental, reîntoarcerea lui Ulise, cu tot repertoriul ei de obstinație sublimă, ori hălăduiala zigzagantă a lui Jack Kerouac sînt poate printre cele mai persistente. Am crescut, mulți dintre călătorii de astăzi, cu descrierea acestor drumuri ori cu călătoria din Toate pînzele sus! pînă la non-locul speranței pe care îl reprezintă orice „capăt de lume“, punctul cel mai îndepărat de pe hartă în care putem ajunge în afara rutinei cotidiene. Sau cu orice alt drum ascultat inocent în basme. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile care descriu drumuri și nu destinația, pentru că am văzut în ele mitologia de hîrtie a amînării Destinației cu D mare, o veche și la îndemînă schemă a suspendării lucrurilor grave. Vacanțele, călătoriile sînt un bun exercițiu al amînării benefice.

Călătorim doar după ce am ascultat, uneori pînă la saturație, uneori pînă la aparenta lor uitare în vreun colț al memoriei noastre obosite de repetiția cotidianului, povești. Ce a fost mai întîi, călătoria sau povestea ei? Mă număr printre aceia care cred în întîietatea celei din urmă, în puterea ei de a crea consecințe. În puterea ficțiunii de a crea trasee și hărți cu mult înainte de a ne cumpăra un bilet online la un zbor low cost sau la vreo croazieră, cu mult înainte de a ne urca într-un tren pe distanțe lungi, cu mult înainte de a ne așeza în dreapta șoferului iubit, cu mult înainte de a hoinări pe străzile întortocheate ale vreunui oraș. Nu vorbesc doar de reconstituirea unui traseu al vreunei geografii mai mult sau mai puțin literare, de bovarisme aruncate peste impulsurile timpului lejer și suspendat al vacanței, ci mai ales de dorința de a călători pentru că știm, mai mult sau mai puțin conștient, că orice drum e făcut, milimetru cu milimetru, din mecanismul ficțiunii, al suspendării realității. Chiar și atunci cînd pornești spre o destinație despre care nu ai citit încă nimic. Nu există pe lumea aceasta vreun loc care să nu fi fost vreodată povestit, descris, însegmentat în cuvinte sau culori, adică transformat într-un peisaj cu mult înainte ca tu, călătorul pornit spre „tărîmuri virgine“, călătorul pornit cu mitologia noului absolut la subraț, să ajungi acolo. Nu există locuri care să nu domesticească tenația de cuceritor, de civilizator, de erou mai mult sau mai puțin de mucava al celui pornit la drum cu această fantasmă. Totul e să vezi mai degrabă drumul și să ai în minte cît mai puțin imaginea destinației.

Poveștile nu nasc doar drumuri lungi, deși lungimea unui drum îngăduie mai mult romanescul, aglomerarea de detalii, personajele întîlnite de-a lungul călătoriei. Poveste este și drumul scurt, pe Mekong, cu un vaporaș cu covilitir, aparent gata în orice moment să se scufunde, dar tăind cu încăpățînare apa în falii strălucitoare, preț de un moment, neînsemnat. Povestea este și în spatele unui drum printre întinderi de munți, așa cum mi s-a întîmplat odată în Stîncoșii canadieni, străbătuți înfipt în scaunul unui autocar și privind monotonia aglomerării de splendori ale acelor locuri. Cel mai frumos drum este cel pe care îl vezi. Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am e legată de mersul cu bunicul meu patern, atunci cînd eram mic de tot, în partea încă nedemolată și reconstruită în comunism a orașului Slobozia. Atunci, orașul era într-o mică pantă, sau cel puțin așa țin eu minte, cu case colorate strident de-o parte și de alta a străzii principale. Nu mai țin minte unde mergeam, poate la vreo frizerie, poate la vreo cofetărie, dar îmi aduc aminte cristal nerăbdarea bucuroasă a copilului de atunci de a trece iar și iar pe lîngă albastrul țipător al unei case ori urcușul pe lîngă verdele metalic al unui gard.

Călătoria doar de dragul drumului o găsești și la navetistul care își cunoaște deja vecinii de călătorie în vreun compartiment de tren sau în vreun microbuz prăfuit, la șoferul care știe deja toate gropile unei șosele și cărora le dă eventual un nume mai haios pentru a-și omorî timpul și a mai alunga puțin din nervi. Cel mai frumos drum este și cel pe care nu îl mai aștepți. Cel mai frumos drum este cel care redesenează, iar și iar, pentru fiecare călător, „posibilitatea unei insule“, posibilitatea unei povești.

Foto: B. Tănase