Pentru Nicki Wolcz 

Nu încetez să enumăr figurile dispariţiei, plasate, toate, sub semnul Livezii de vişini. Care sînt „livezile“ noastre? Unde detectăm simptomele declinului şi ale sfîrşitului nu catastrofic, ci progresiv, lent, simptom de deteriorare şi orizont ultim? L-am identificat în „teatrul nostru“, căruia i-am dedicat un eseu publicat, în versiunea română, la Editura Nemira. Nu sfîrşitul teatrului e pronosticat, ci eroziunea sa pe plan simbolic, marginalizarea flagrantă. Teatrul e o condiţie generală a omului pe care scena o confirmă şi o expune. „Noi toţi jucăm pe scena lumii“ – adagiu antic adoptat de Shakespeare, care i-a fost partizanul consecvent. Azi, „cartea“ e supusă unor atacuri similare şi, la rîndul ei, suscită fenomene de rezistenţă pe un fond de nelinişte. La Maribor, Livada de vişini, pusă în scenă de Gabor Tompa, se desfăşura într-un decor al Carmencitei Brojboiu reprezentînd o bibliotecă imensă, în ruină, „biblioteca noastră“, aş spune, parafrazîndu-mă. Ameninţările devin explicite şi temerile legitime. Dacă criza se impune, finalul rămîne însă incert. Pînă cînd? Recent am citit că celebrul circ Bouglione, ale cărui afişe multicolore fac parte din patrimoniul fotografic al Franţei, şi-a încheiat definitiv activitatea în urma interdicţiei de a mai prezenta reputatele sale numere de dresaj şi splendidele animale pe care generaţii întregi le-au admirat. Circul – o altă „livadă“.

Motivaţiile acestor restricţii pot fi parţial admise, dar ele ignoră realităţi ascunse, secrete, care le-ar putea atenua trufaşa sancţiune. Cum să nu-mi amintesc istoria cunoscutei dresoare din tinereţea mea, a treia soră a Dinei şi a lui Tanţi Cocea, care a fost obligată de autorităţile ucrainene să-şi facă numărul la Kiev în ciuda sîngelui menstrual care a trezit impulsurile originare ale tigroaicei cu care, în ultimul timp, avea anumite fricţiuni. Pe fondul unei relaţii contrariate, aceasta i-a sărit la gît şi, sub ochii publicului, a ucis-o, dar apoi ea însăşi a încetat să se mai alimenteze şi a murit de inaniţie trei săptămîni mai tîrziu. Crimă şi pedeapsă… animală! Într-un spectacol de la Comedia Franceză intervenea mai de mult o mică maimuţă pe care seara actorii o luau cu ei la celebrul restaurant vecin, RUC. Cînd ciclul de reprezentaţii s-a încheiat, maimuţa a fost trimisă din nou la grădina zoologică, însă, melancolică şi însingurată, a decedat rapid de tristeţe. Putem invoca aceste exemple pentru a relativiza rudimentarele ucazuri recente care ignoră astfel de relaţii duble, subtile. Dar cum să nu evoc cealaltă faţă, de astă dată umană, a silenţiosului vînzător de șepci de la Oradea, care, se spunea, fusese un dresor ce şi pierduse vocaţia şi, neconsolat, se perinda ici şi colo, în restaurante, privat de leii ce-i fuseseră intimi? Subiect de nuvelă pentru Hemingway.

Grădina zoologică poate fi, evident, asimilată unei „puşcării“ generale, unde cineva ca Radu Penciulescu a văzut gîfîind un imens urs polar pe timp de caniculă toridă. Dar tot acolo, m-am plimbat ore întregi cu Abel Tompa, căruia o lume străină şi exotică i se revela, îi resimţea existenţa reală, nu doar redusă la imaginile de pe Discovery. Peregrinarea lui nesfîrşită atesta plăcerea pe care o resimţi ca spectator atunci cînd personajul de ficţiune devine real, cînd Hamlet se întrupează… Astfel, mi-am spus, universul unui adolescent nu e amputat de această dimensiune concretă a regnului animal de dincolo de teritoriul său familar, de altundeva, dintr-o lume aprioric inaccesibilă. Un băieţel francez pe care-l însoţeam se mira văzînd la Salonul agriculturii cocoşi, vii şi bătăioşi, iar Abel vedea tigri. Şi amîndoi erau captivaţi!

Soţiei mele, cînd era mică, rudele, în numele unei convingeri generale, îi impuneau spectacolele de circ pe care ea, regulat, le părăsea în lacrimi fiindcă era traumatizată de numerele cu clovni care primeau lovituri, cădeau, îşi zdrenţuiau hainele. Această condiţie a clovnului o angoasa căci percepea circul ca pe o expresie directă a martiriului său fizic. Nu avea acces la ludic… Dar Be-ckett nu atribuie şi el personajelor din Godot o condiţie metafizică similară, amestec de lacrimi şi rîs? În schimb, ajuns la Paris, am văzut aproape în acelaşi timp filmul lui Fellini şi spectacolul lui Ariane Mnouchkine consacrate „clovnilor“. Ei apăreau atunci ca ultimele figuri mitice ale circului. Dar azi au dispărut, ca şi leii… Cît i-am iubit!

La instigarea lui Dan Hăulică, primul eseu pe care l-am scris pentru revista sa Secolul 20 a fost consacrat „circului coreean“, invitat în anii ’60 la Bucureşti. M am devotat îndelung acestui subiect, descoperind atunci că, în Orient, performanţele de dresaj sînt absente și că, pe de altă parte, excitaţia occidentală a „riscului“ – generaţia noastră a resimţit impactul melodramatic al filmului Trapez şi al coincidenţei periculoase între sentimentele acrobaţilor şi pericolele implicite ale salturilor mortale – lipseşte de asemenea. Circul asiatic afirmă virtuţile corpului ce-şi depăşeşte condiţia graţie unor numere de strălucită măiestrie. Îl admiram, dar fără a mă emoţiona.

Apoi, treptat, m-am îndepărtat de circ şi, întristat, i-am constatat marginalizarea. L-am redescoperit la Sibiu, la recentul festival, unde un grup de tineri australieni au prezentat un program de circ ce se înrudea cu dansul fără a fi dans, au alternat numere de agilitate şi echilibru fără lei şi clovni. O altă lume, dar cîtă prospeţime emana această viziune inedită a circului ce se încheia printr-un moment magic, în care acrobaţii se îndreptau spre noi luminaţi de proiectoare din fundul scenei ce ne orbeau ochii, sugerînd că asistăm astfel la o renaştere fantomatică, incertă şi onirică a circului! Pe de altă parte, în final, spectacolul lui Dimitri cultiva aceeaşi poezie, protagonistul dispărînd prin acoperiş pentru a se îndepărta lent spre cerul imaginar şi defunct al circului a cărui memorie o păstrăm chiar dacă nu-l mai vedem. Şi el, precum teatrul şi cartea, poate fi diminuat, dar nu eliminat din spaţiul legendar al culturii noastre, de copii sau adulţi.

La Sibiu am regăsit încă o livadă. O port în mine şi mă tem de logica acestor negustori lucizi şi cinici care, pentru a o salva, vor să o convertească pervertind-o. Ce facem cu circul? Îl iubim dacă rămîne modest şi uman ca acela din La strada, capodopera lui Fellini, sau îl detestăm dacă se corupe în spectacol de consum şi atracţii multicolore ca Le Cirque du Soleil? Iubim memoria nepervertită a circului. Ceea ce contează, oriunde, e „legenda“ livezilor ameninţate. 

P.S. Teatrul, cînd ajunge la esenţa sa, produce ceea ce nu se poate întîlni și nici percepe altundeva: el impune „prezenţa“ unui gînd ce se materializează, a unei „poetici“ ce se împlineşte concret. Atunci el ne oferă ceea ce aş numi „peceţile clipei“. La Sibiu am regăsit cîteva. Începutul Scrisorii despre nimic de John -Cage, cînd Robert Wilson, machiat în alb, atît faţa, cît şi părul, rămîne multă vreme imobil şi perceptibil neliniştit. E o statuie ce învie, o fantomă ce-şi refuză condiţia? Incertitudine de neuitat. În spectacolul cu Azilul de noapte, pus în scenă de Yuri Kordonsky, în ultimele scene, personajele se retrag şi se spală îndelung, se purifică, renasc. Scenă mută, colectivă, scenă stranie, enigmatică şi sacră. Şi, în sfîrşit, în Minetti de Thomas Bernhardt, pus în scenă de Rimas Tuminas, o actriţă – aveam să aflu apoi că e celebră – joacă un personaj de femeie ce se delectează obsesiv cu şampanie, ca fata lui Brejnev odinioară. La un moment dat, cu o voce spartă şi răguşită, de alcoolică înveterată, cîntă „Je ne regrette rien“ a lui Edith Piaf. Atunci am înţeles că doar un mare actor îşi arată în public suferinţa ascunsă, atît cea personală, cît şi cea teatrală. Atunci, pecetea clipei se depune în noi. Clipe împlinite, clipe dintr-o a doua viaţă. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Cehov, aproapele nostru, Editura Nemira, în colecţia FNTS-ului.

Foro: Robert Wilson