Carte nouă la Humanitas: ultimul volum al trilogiei „Bucureștiul fanariot” de Tudor Dinu

7 ianuarie 2021
Carte nouă la Humanitas: ultimul volum al trilogiei „Bucureștiul fanariot” de Tudor Dinu jpeg

Volumul de față, Viață cotidiană, divertisment, cultură, încheie trilogia Bucureștiului fanariot. Tudor Dinu a adunat în cele 1500 de pagini ale acestei monografii roadele a zece ani de documentare în biblioteci, în arhive și pe teren, în depozitele muzeelor, inaccesibile publicului, și în colecții particulare. Pe lîngă inventarierea și analiza exhaustivă a surselor scrise, fotografiile reproduse în cele trei volume alcătuiesc un spectacol vizual somptuos și readuc la viață această lume scufundată de care ne leagă încă atîtea fire.

Ultimul volum al trilogiei Bucureștiul fanariot a apărut în decembrie la Editura Humanitas, în colecția Istorie, și va fi lansat într-o dezbatere pe zoom în luna ianuarie.

bucurestiul fanariot poza 1 jpg jpeg

TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atît din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cît şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena. În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.

banner 646x404 bucurestiul fanariot jpg jpeg

Fragment din capitolul: Hrana îmbelșugată izvodită de pămîntul Valahiei ori adusă de aiurea

Postul Paștelui inaugura și sezonul melcilor, aliment foarte popular în Țara Românească în întreaga perioadă fanariotă. Căci, descoperite pentru valențele lor nutritive în epoca brîncovenească, dacă se cuvine să-i dăm crezare lui Anton Maria del Chiaro, respectivele „moluște tîrîtoare“continuau să reprezinte în vremea lui Caragea vodă un produs esențial în alimentația de primăvară atît a bogătașilor, cît și a săracilor („se consumă nespus de mulți“).

Mai ales că, fără nici o lețcaie în buzunar, oricine se putea duce să culeagă gasteropodele care, mai ales după ploaie, împînzeau „toată țara, cu precădere insulele Dunării, pădurile și crîngurile“. În schimb, doar bucureștenii cu stare aveau acces la melcii „albi, mai mici și mai fragezi“ recoltați în zona de munte și considerați o delicatesă. Căci altminteri, gasteropodele obișnuite aveau carnea tare și puteau pricinui, dacă nu erau bine gătite, „greutate, dureri de stomac, dispepsie și vărsături“. Mai exact, melcii trebuiau, înainte de orice, spălați în mai multe ape, astfel încît să se îndepărteze orice urmă de pămînt, iar apoi curățați de bale, scop în care erau scoși „den coajăle lor“ și frecați zdravăn cu sare, după care erau din nou trecuți prin „cîteva rînduri de apă caldă“. Abia atunci putea începe gătitul lor, care se realiza în moduri dintre cele mai diverse. Astfel, ei puteau fi pur și simplu fripți pe grătar cu untdelemn, sare și piper, ori fierți în tingire cu „untdelemn, piper, sare, scorțișoară, șofran de vei vrea, erburi tocate, aguridă de va fi au zeamă de lămîe și apă cît să-i acopere de 2 degete“, dar și înfăinați și prăjiți în ulei, după care erau așezați într-o tipsie, unde erau garnisiți cu foi de pătrînjăi prăjite și 2 cățeluși de usturoi dați întîi undă, apoi prăjiți cu pătrînjăiul și amestecați cu zeamă de năramză au de lămîie, au cu migdale pisate și cu oțet trecut pen sită, au cu ostropiel verde cu foi de pătrînjăiu, vîrfuri de jaleș și de alte erburi amestecate cu oțet de trandafir“. Totodată, melcii puteau fi prăjiți „cu ceapă tocată, dimpreună și cu rădăcină de pătrînjăi, dresuri de tot feliul, cucunari întregi și cu vișini uscate și puțintel oțet au zeamă de lămîie“, iar apoi nădușiți, dar și gătiți „iahnii dulci cu ceapă prăjită mărunt tocată, cu rădăcini de pătrînjăi, sare, piper, puțintele cuișoare și cu scorțișoară, pe marginea tipsiei puind fălii de lămîie și alte podoabe“. În fine, carnea gasteropodelor putea fi tocată mărunt și amestecată în proporție de doi la unu cu o pastă de ceapă și pătrunjel, bine condimentată cu sare, piper și scorțișoară, cu care erau apoi umplute cochiliile melcilor ce aveau să fie în cele din urmă fripte pe grătar.

Un aliment „pe care îl mîncau cu mare plăcere în zilele de post de peste an“ deopotrivă bucureștenii de rînd și boierii erau racii, care se găseau „din belșug prin bălțile, heleșteele și gîrlele“ din oraș și din preajma acestuia. Totuși, mai gustoși erau cei pescuiți „în Dunăre și în alte rîuri și ape limpezi“, care, datorită „cărnii fragede, ușor de mistuit și hrănitoare“, puteau deveni, cînd erau gătiți după toate regulile artei, o adevărată delicatesă. De pildă, principala parte comestibilă a crustaceelor, „gîturile“, puteau fi mai întîi fierte, iar apoi tăiate în „bucățele groase de un deget“, udate, înfăinate și prăjite, după care erau stropite cu un „ostropiel de erburi mirositoare tocate, cu miez de pîine muiat în oțet și cu puțintel oțet bun și mirositor“. Din gîturile fierte și tocate de raci, amestecate „cu puțintel untudelemn, cu sare, migdale pisate au miez de pîine și dresuri“ se preparau chifteluțe, care erau mai întîi prăjite, apoi fierte cu „ceapă prăjită, apă au grăunțe de aguridă au agreș, dupe vremi, o mînă de erburi tocate și dresuri, iară nefiind agreș, nici aguridă pune stafide mărunte și puțintel oțet au de garoafe, au de trandafir, au de zmieură“ și, în cele din urmă, presărate cu scorțișoară și zahăr. Altminteri, tocătura de gîturi și picioare amestecată cu „migdale pisate, cu zahar și cu apă de trandafir, foi de pătrînjăi tocate, sare și puțintică scorțișoară și piper“ putea fi folosită pentru umplerea cojilor de raci, care erau fierte în tingire cu ierburi tocate, ceapă prăjită, ulei, dresuri și sare. În fine, printre bunătățile epocii se număra și piftia de raci, pregătită după cum urmează: crustaceele erau lăsate să se macereze două-trei ore în oțet, pentru ca apoi să fie fierte împreună cu o ceapă mare întreagă, ghimbir tăiat mărunt, sare și piper, într-un amestec format din două părți de apă și una de oțet. Pe urmă, erau scoase din oală și așezate într-o tipsie, în vreme ce lichidul în care fierseseră era dat din nou în clocot – fără ceapă însă –, după care era turnat peste raci, printr-o sită sau printr-o pînză („aba“). Preparatul era astfel aproape gata, trebuind doar să fie pus „la răceală, ca să prinză piftie“.

***

Fragment din capitolul: Portul în vremea fanarioților între straiele țărănești, somptuoasele veșminte orientale și elegantele toalete apusene 

Un rol cel puțin la fel de însemnat ca și încălțările îl aveau pentru eleganții vremii și acoperămintele de cap. Cel mai răspîndit dintre acestea era aparent umilul fes, menit să ascundă scalpul cu păr puțin, de regulă tuns „castron“, al purtătorilor săi. Conform reprezentărilor din epocă, acesta consta, în forma sa cea mai simplă, într-o calotă rotundă (mult mai rar, pătrățoasă), nu prea înaltă, eventual cu un ciucure, un moț sau franjuri în vîrf. Frecvent era monocrom, cel mai adesea roșu – prințul Charles-Joseph de Ligne îl definește drept o „tichie roșie“ –, dar cîteodată și alb, galben, maro sau negru, în vreme ce în variantele sale mai complexe putea fi mai înalt, avînd două sau trei benzi de culori diferite. Uneori, era confecționat pe plan local din postav de țară, în vreme ce alteori era importat din Imperiul Otoman, inclusiv din îndepărtatul Tunis, inclusiv în forme menite a satisface gusturile occidentalizante din țările române („fesuri franghica“).

Deasupra amintitei tichii, bărbații cu pretenții purtau un impunător acoperămînt numit ișlic, confecționat de meșteri specializați, dintre care, la începutul secolului al XIX-lea, activau în București nu mai puțin de douăzeci și doi în frunte cu calpacci bașa (doar optsprezece însă în 1820). Definit de Balthasar Hacquet drept „o căciulă înaltă din blană (n.n.: astrahan, samur, miel [din Crimeea], oaie), cu fundul de mătase sau catifea și nu rotund, ci pătrat“, aceasta cunoștea, de fapt, o mulțime de variante (rumînesc, leșesc, tataresc), ale căror caracteristici exacte cu greu le putem stabili astăzi prin studierea reprezentărilor picturale din epocă. De culoare maro, albăstruie, cenușie, neagră, ișlicul putea fi mai scund sau mai înalt, pătrățos sau rotunjit, cu un capac suprapus, la rîndul său rectangular sau circular, inclusiv de altă culoare (roșu sau verde, de pildă) sau doar cu un simplu ornament în vîrf, din stofă sau tot de blană.

Tot o formă de ișlic era și așa-numitul calpac, piesa vestimentară din garderoba boierilor valahi ce producea impresia cea mai puternică – și deseori neplăcută – asupra călătorilor veniți de pe alte meleaguri („lucrul cel mai bătător la ochi pentru un străin“). Asemănător unei bășici în formă de balon sau de pară, „cu o circumferință nu mai mică de trei picioare și cu înălțimea de aceleași proporții“, acesta era alcătuit dintr-un schelet foarte ușor de mucava, acoperit cu „două-trei pielicele foarte scumpe“ „căptușite cu pînză de bumbac“. În mod cert le conferea celor care-l purtau un aspect foarte pitoresc, pe care însă nici contele de Lagarde, nici consulul Wilkinson nu s-au dovedit capabili să-l sesizeze. Astfel, francezul socotea că amintitul calpac „îi desfigura“ pe „foarte frumoșii“ bucureșteni cu „trăsăturile lor virile și regulate“, în vreme ce britanicul era de părere că respectivul acoperămînt de cap era „pe cît de urît, pe atît de caraghios“ și „deloc potrivit cu frumusețea și bogăția restului costumului“.

Probabil că mai mult le va fi plăcut foarte elegantul tarabolus (cealma), un fel de turban din mătase fină decorată cu forme geometrice (romburi, dreptunghiuri) – la rîndul lor împodobite cu frunze, floricele, linii drepte sau spirale etc. – ori cu complexe compoziții vegetale, într-o impresionantă gamă cromatică de pînă la patru, cinci, șase culori (alb, galben, roz, roșu, fistichiu, verde, albastru). Farmecul tarabolusului nu se datora însă doar calității și exuberanței decorative a materialului, ci și felului în care era împletit, creînd pînă la trei niveluri suprapuse și, firește, înnodat cu artă. Iar uneori chiar și altor accesorii, precum monedele atîrnate, ce produceau la apariția purtătorului de cealma un impact deopotrivă vizual și auditiv.

Alături de acoperămintele de cap, ținuta boierilor și a celorlalți bucureșteni avuți includea și cîteva accesorii menite a le spori eleganța. În afara deja pomenitului hanger, unul dintre acestea era, cam din ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, „batista de gît“, de regulă o țesătură fină, albă străvezie (mai rar roșie, neagră sau chiar decorată cu motive florale și geometrice), petrecută de mai multe ori în jurul capului și înnodată cu măiestrie. În schimb, dintre bijuterii aproape singura pe care o etalau bărbații vremii era un inel, purtat de obicei pe degetul mic de la mîna dreaptă și, mai rar, de la stînga, în vreme ce coliere se întîlneau doar în mod excepțional. Mult mai dragi inimii bucureștenilor decît podoabele clasice par a fi fost mătăniile, din diamante, perle, mărgean, lapislazuli, agată, lemn rar (parfumat), „boabe groase de fildeș“, chihlimbar, „pe care le purtau la cingătoare“. Dintre acestea, unele erau importate din Imperiul Otoman, în vreme ce altele, confecționate de meșteri locali, asemenea celor „strălucitoare și frumoase“ „făcute din petale uscate de trandafir muiate într-o pastă și apoi modelate în chip de mărgele și vopsite cu lac negru“ care l-au impresionat în 1820 pe Sir Robert Ker Porter. În mediul laic, mătăniile își pierduseră în bună măsură funcția religioasă de numărare a rugăciunilor rostite și „slujeau mai degrabă pentru distracție“ – așa cum observa cu acuitate diplomatul Heinrich von Reimers. În schimb, o valoare practică indiscutabilă avea punga de bani afișată la vedere, în scopul certificării bunăstării deținătorului. În epocă, aceasta putea lua forma unui simplu săculeț din piele (crem, maro, albastru, gri), uneori cu decorațiuni geometrice, ori țesut din fir de bumbac, mătase, argint, aur și împodobit cu motive geometrice sau vegetale și, eventual, ciucuri, bumbi. Frecvente erau și pungile alcătuite din doi săculeți identici ori mai mult sau puțin diferiți uniți prin intermediul unui manșon, uneori țesute din fir ca mai sus, iar alteori lucrate din mărgele minuscule de sticlă multicoloră (albă, galbenă, aurie, portocalie, roz, roșie, vernil, albastră, neagră), ce puteau forma, la rîndul lor, inclusiv ciucuri sau franjuri.

Spre deosebire de boieri și de alți bucureșteni înstăriți, care au rămas, cu puține excepții, fideli pînă la 1821 costumului oriental, cochetele doamne și domnițe au început să îmbrățișeze, încă din primii ani ai secolului al XIX-lea, moda de inspirație apuseană. Un rol de catalizator în această direcție l-a avut ocupația rusă din perioada 1806–1812, cînd, conform generalului de Langeron, încă din „cursul (primului) an“ de la intrarea trupelor țariste în Principate toate doamnele din lumea bună de la București și Iași „au adoptat costumul european“, situație de care au știut să profite cu abilitate „negustorii de mode, couturierii“ (apuseni) ori „magazinele de la Viena și Paris“, care s-au putut astfel „descotorosi de toate vechiturile, ce le păreau foarte noi“ românilor dispuși să le „plătească foarte scump“. Faptul este confirmat de curierul rus Dimitri Bantîș, care, vizitînd Principatele în cursul anului 1808, susținea că acolo „portul boierilor era cel turcesc, iar cel al soțiilor lor – european“. Firește, aceasta era direcția în care mergeau lucrurile, dar nu cu o viteză atît de mare, întrucît o schimbare radicală de vestimentație nu se putea produce peste noapte, mai ales în cazul persoanelor în etate. O dovedește mărturia contelui Auguste de Lagarde, care arăta, în 1813, că „femeile în vîrstă și cele ale boierilor de clasa a treia“ continuau să folosească „îmbrăcămintea asemănătoare întrucîtva celei a grecoaicelor din Constantinopol“, în vreme ce restul doamnelor „urmau moda de la Paris și Viena, întrecîndu-se în ceea ce privește gustul și cochetăria cu elegantele din capitalele“ vest-europene. Evident, în această perioadă de tranziție nu se putea să nu se înregistreze și o fuziune de elemente aparținînd celor două tradiții vestimentare, fapt observat și de William Mac Michael, ce nota în 1818 că la București „în portul femeilor care ședeau cu picioarele încrucișate pe divane era un amestec vădit de veșminte franțuzești și orientale: […], purtau straie de mătase, făcute probabil la Viena, ajustate totodată cu o cingătoare grecească și papuci turcești“.

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.