Este poet, romancier, eseist şi traducător brazilian, preşedinte al Academiei Braziliene de Litere. Marco Lucchesi (n. 1963), profesor de literatură comparată la UFRJ şi la Fiocruz, susţine o rubrică permanentă în ziarul O Globo şi este colaborator al mai multor publicaţii din Brazilia şi din lume. Activează şi ca traducător din 20 de limbi, traducerile sale cele mai importante fiind din operele unor Rumi, Hlebnikov, Rilke, Trakl, Vico, Foscolo, Primo Levi sau Umberto Eco. A publicat (selectiv): Teatro alquímico (Premiul Eduardo Frieiro), A memória de Ulisses (Premiul João Fagundes de Meneses), Meridiano celeste & bestiário (Premiul Alphonsus de Guimaraens), Ficções de um gabinete ocidental (Premiile Ars Latina şi Origenes Lessa), O dom do Crime (premiul Machado de Assis), Poemas à Noite (Premiul Paulo Ronai), Saudades do Paraíso, O bibliotecário do imperador, Laputar ş.a. Interviul de mai jos a fost realizat în limba română. 

Familia dumneavoastră a ajuns în Brazilia la mijlocul secolului XX. Care au fost motivele care i-au determinat pe părinții dvs. să părăsească Italia?

Totul a început în 1951, cînd tatăl meu a venit singur în Brazilia. Era telegrafist pe o navă. Este o istorie lungă. A avut un fel de pasiune pentru aventură, dar, desigur, situația de după război nu a fost ușoară, iar Toscana a suferit mult în timpul războiului. Massarosa a fost orașul părinților mei din provincia Lucca. Acesta a fost primul oraș eliberat de sub ocupația nazistă de către armata braziliană. Ce coincidență! Tatăl meu a cunoscut o personalitate braziliană care știa că el are numeroase cunoștințe referitoare la radiodifuziune. Era vorba despre Assis Chateaubriand, care avea aproape 100 de radiouri. Mi-a invitat tatăl să rămînă în Brazilia în condiții foarte avantajoase. Așa că mama mea a venit și ea aici în 1953. Au fost mulțumiți de modul în care trăiau în noua lor patrie, iar în cele din urmă a venit și bunica mea. Și au trăit în Brazilia toată viața lor.

Scrieți cu egală ușurință în portugheza braziliană și în italiană, dar vă e la fel de ușor să scrieți și poezie în ambele limbi?

Da, știu cele două limbi încă de la nașterea mea. Am scris cîteva cărți în limba italiană, dar acum sînt complet concentrat asupra portughezei, deși mai scriu și în prezent cîteva articole și poezii în italiană.

Cît de important a fost bilingvismul dvs. în a stăpîni cele 20 de limbi? Traduceți cu egală ușurință din rusă, franceză, italiană, română sau persană?

Este cu adevărat diferit să începi cu două limbi. Bunicul meu cunoștea un anumit număr de limbi. Și germană. Acest mic detaliu l-a ajutat să fie eliberat de la Mauthausen. Familia mea nu are rădăcini evreiești, dar la acea vreme Italia a suferit o mare diviziune internă, iar familia mea a aparținut cel mai mult unei zone în care acțiunea catolică era predominantă și lupta împotriva regimului. La sfîrșitul secolului trecut, am vizitat cîteva tabere palestiniene pentru refugiați. Am vorbit araba cu ei, așa că am avut prilejul să vizitez în Liban, într-un punct foarte profund și diferit, un astfel de purgatoriu teribil demn de Dante.

Vă amintiți cu precizie cînd v-ați dat seama că nu veți putea fi nici explorator, nici doctor, nici avocat, ci veți trăi pentru a scrie?

Știam asta cînd aveam 12 ani. Dar am început în copilăria mea, la șase ani, să scriu niște note într-un anumit tip de jurnal. Nimic special, desigur. Dar la doisprezece ani am început să citesc toate lucrurile pe care le puteam citi cu mare pasiune. Și pînă acum am constatat că citirea și traducerea sînt o modalitate specială de a scrie.

Ce scriitori au contribuit la formarea dvs. intelectuală?

Buni sau răi, poeții sînt foarte importanți pentru a învăța și pentru a face față literaturii. Nu există îndoieli și, încă de la început, îmi amintesc că tatăl meu l-a recitat pe Dante pe de rost. Am fost complet fascinat de Divina Comedie. Dar și de Dostoievski, Machado de Assis, Musil și Thomas Mann. Și continuu să fiu fascinat de literatură ca o formă de nedetectare sau de organizare a lumii în care trăim.

Printre proiectele dvs. actuale există vreunul legat şi de cultura română?

Cultura română a fost și este o parte foarte importantă din viața mea. Mă simt fericit că am niște prieteni spirituali precum Eminescu și Sorescu, Blaga, Stănescu, Barbu și Bacovia, Noica și Cioran, și lista nu are sfîrșit pentru mine. Am tradus niște poeți români și am scris niște eseuri despre literatura română. Țara dumneavoastră m-a inspirat și continuă să mă inspire.

În anul 2011, ați devenit cel mai tînăr membru al Academiei Braziliene de Litere. La sfîrșitul lui 2017, ați fost ales președintele ei, cel mai tînăr din ultimii 70 de ani. Cum s-a produs apropierea dumneavoastră de această instituție prestigioasă?

Vă pot asigura că nu m-am gîndit niciodată să fiu membru al Academiei Braziliene. Și, bineînțeles, dacă cineva mi-ar fi spus acum cîțiva ani că voi fi președintele ei, l-aș fi asigurat că este un profet mincinos. Dar se întîmplă. Nu știu exact de ce, dar, desigur, a contribuit și contextul, faptul că predam la o universitate foarte importantă. Am avut de-a face cu generații diferite, cu puncte de vedere diferite care contribuie la îmbogățirea spirituală reciprocă a oamenilor. Am fost invitat să susțin trei conferințe înainte de a deveni membru al Academiei, în 2005, 2009 și 2010.

Academia Braziliană implementează modelul Academiei Franceze: 40 de membri aleși pentru cele 40 de scaune. A fost fondată de generația noastră de aur la sfîrșitul secolului al XIX-lea. A împlinit acum 120 de ani și eu sînt printre cei care încearcă să învețe și să facă tot ce pot. Mi-au dat prea mult. Așadar, nu am posibilitatea de a face vreo greșeală. Responsabilitatea este mare, dar trebuie să accept și să rezolv multe provocări. Academia este foarte cunoscută în Brazilia şi joacă un rol foarte important. Acum, trebuie să lucrăm la împărtășirea valorilor noastre și să deducem locul foarte special al academiei în țara noastră.

Spuneți-ne cîteva cuvinte despre istoria Academiei Braziliene de Litere, precum şi despre modul în care funcționează în prezent.

Academia a fost fondată la cîțiva ani după abolirea monarhiei. Marile ei nume încă mai trăiesc în paginile noastre literare. De exemplu, marele nostru scriitor Machado de Assis, bine cunoscut în afara Braziliei și apreciat în mare măsură. Spunem că Academia noastră este Casa lui Machado de Assis. Dar am avut și a doua generație de scriitori foarte importanți care au schimbat lumea literară, ca Joaquim Nabuco, Euclides da Cunha și, mai recent, doar pentru a arăta o întreagă constelație, James Joyce al nostru, al cărui nume era Guimarães Rosa. Academia nu are de-a face cu guvernul brazilian, e complet independentă de puterea politică. În regulamentul nostru sînt trecute cele două obiective fundamentale legate de literatura și limba noastră, printre care ar fi vocabularul ortografic brazilian. Avem multe activități, conferințe, publicații, teatru, precum și două biblioteci foarte importante, deschise publicului și complet gratuite.

Credeți că ar fi posibil să existe o colaborare mai puternică între Academia Braziliană de Litere și Academia Română sau alte instituții din România?

Acum cîțiva ani am propus într-un ziar românesc din Craiova să creăm un pașaport haitian. Eliade a scris un studiu foarte important despre Camões și Eminescu, cu alte cuvinte, despre extremitățile cuvîntului nostru latin. Sper să înființez acel pod peste Ocean între cele două țări și, bineînțeles, Academia Română va juca un rol foarte important. Trebuie să rămînem împreună și să ne inspirăm dintr-o sursă cu rădăcini comune, să descoperim cît de important va fi dialogul dintre fiii lui Camões și ai lui Eminescu.

a consemnat Ciprian VĂLCAN