Noul documentar al lui Alexandru Solomon se numește România, patru patrii și îi are ca protagoniști pe scriitorii Gabriela Adameșteanu, Norman Manea, Mircea Cărtărescu și Florin Lăzărescu. Filmul face parte din colecţia „Europa scriitorilor“, care cuprinde 16 documentare și este produs de prestigioasa televiziune Arte. Italia este reprezentată de Claudio Magris şi Erri de Luca, Irlanda de Robert Mcliam Wilson, Edna O’Brien, Roddy Doyle şi Colm Tóibín, iar Spania, de Juan Goytisolo, Manuel Rivas şi Barnardo Atxaga. România, patru patrii a avut premiera luna trecută.

Ce ne puteți scrie despre proiectul „Europa scriitorilor“?

„Europa scriitorilor“ este o serie de filme documentare inițiată de canalul Arte, în jurul ideii de a alcătui un tablou al Europei, al identităților naționale și culturale de astăzi prin prisma unor scriitori contemporani din țările portretizate. Seria era gîndită și ca o modalitate de promovare a literaturii din aceste țări. Pentru cum funcționează lucrurile în România, cred că e interesant de menționat faptul că Arte a cerut mai multor producători independenți să depună proiecte pentru diverse filme ale seriei. Les Films d’Ici, unul din producătorii implicați în realizarea seriei, m-a invitat să fac filmul românesc. Am scris un proiect care a fost aprobat.

V-ați hotărît ușor cînd ați ales cei patru protagoniști ai documentarului?

Selecția celor patru scriitori trebuia să răspundă mai multor criterii. Una din condițiile seriei era ca operele scriitorilor respectivi să fi fost publicate în Franța sau în Germania. Am vrut ca protagoniștii să aparțină unor generații diferite, să fi trecut prin experiențe de viață cît mai diverse, care să acopere cît mai mult din istoria recentă a României și, eventual, din aria ei geografică. De asemenea, îmi doream ca măcar unul din protagoniști să fie o autoare.

O bună parte din material este dedicat perioadei dinainte de 1989. Ați urmărit un efect de contrast cu punerea în evidență a aspectelor pozitive ale României de astăzi?

Dificultatea cea mai mare a proiectului era ca filmul să fie „lizibil“ și pentru un public occidental, care nu știe multe despre România, și – în același timp – să fie interesant și pentru publicul românesc. Trebuia conturat un context istoric și totuși să nu repet clișeele cunoscute despre România. Una din secvențele mele preferate include un material de arhivă filmat pe stradă la începutul anilor ’90, în care o bătrînă ține în brațe un iepure uriaș: nu pot să-mi dau seama dacă e împăiat sau pur și simplu mort. Dacă îți iei timpul să privești arhivele cu suficientă răbdare, imaginile încep să povestească lucruri mai subtile despre lumea respectivă.

Ca să mă întorc la întrebare: trei din cei patru autori din film scriu despre perioada de dinainte de 1989. Ei s-au format în acele vremuri. În orice artă cred că există o perioadă de digestie a realității și lucrurile mai vechi capătă un contur mai clar în timp.

Cum se raportează la România Norman Manea, prin comparație cu ceilalți trei scriitori?

Norman Manea are o anumită distanță față de realitățile românești, distanța exilului. Continuă să scrie în limba română, este foarte legat de mișcările din peisajul politic, social și cultural de la noi, dar trăiește în altă parte. În plus, Norman Manea a trăit direct, copil fiind, experiența deportării în Transnistria și acest lucru l-a marcat pentru totdeauna. Aceste două experiențe de înstrăinare dau o perspectivă diferită asupra României.

Nu ați evitat nici secvențele despre Revoluție… Au făcut parte din scenariul inițial sau le-ați introdus dintr-un motiv anume?

Da, e greu să eviți momentul Revoluției, e un moment hotărîtor pentru evoluția oricăruia dintre noi (inclusiv a celor care s-au născut după el). În același timp, am căutat să evit prezentarea Revoluției prin aceleași imagini de arhivă mult prea folosite și am ales o înregistrare de la Iași. Era important ca filmul să prezinte perspectiva scriitorilor asupra Revoluției și cred că ei scot la iveală cîteva detalii noi.

Cît material ați filmat și pe ce criterii ați împărțit structura interviurilor?

Am filmat vreo treizeci de ore de material, la care s-au adăugat destul de multe ore de arhivă de la TVR și de la ANF. Am încercat, prin întrebări, să urmăresc anumite teme comune pe parcursul interviurilor, ca să pot face anumite intersecții între ele la montaj. Montajul a durat două-trei luni, a fost greu să găsim o structură care să nu arate ca o înșiruire de interviuri. Cred că, pînă la urmă, a reieșit un raport echilibrat între cei patru protagoniști.

A impus canalul Arte o durată anume? Cum își promovează proiectul?

Durata de 52-53 de minute este una standard pentru televiziune. Seria a fost difuzată pe bucăți începînd din 2014. Fiecare „episod“ al seriei a fost disponibil online pe site-ul Arte timp de trei-patru luni după difuzarea TV. S-au făcut vi­zionări de presă. În martie, Arte lansează toată seria pe suport DVD, într-un cofret, la Salonul de Carte de la Paris.

Tonul filmului este optimist, așa cum au fost și declarațiile scriitorilor invitați la proiecția de gală. Credeți că avem motive reale de optimism?

Nu știu dacă optimist e cuvîntul. Poate realist? Sau ne-isteric? Am încercat să ies din cercul vicios al lamentațiilor despre noi înșine, un cerc care se închide mereu cu laude nemăsurate. Florin Lăzărescu spune foarte bine, la finalul filmului, că nu sîntem nici mai buni, nici mai răi decît alte nații. Trebuie să ne împăcăm odată cu noi înșine. Asta m-a motivat cel mai mult să fac filmul.

Nu sînteți la prima colaborare cu Sophie Reiter. Tot ea a semnat montajul pentru Marele Jaf Comunist…

Sînt la a patra „întîlnire de lucru“ cu Sophie Reiter: am mai montat cu ea, pe lîngă Marele Jaf, Clara B. și Kapitalism – rețeta noastră secretă, iar acum România, patru patrii. Filmele (și eu) îi datorăm multe. Sophie e o monteuză excepțională, un om cultivat, extrem de curios și de inteligent, care a învățat în toți anii aceștia mai multe despre România decît știm mulți dintre noi. Are un fel de a citi cu onestitate imaginile în succesiune, în așa fel încît vede povestea din spatele imaginilor și nu se lasă furată de prima impresie, de o etichetă lipită în grabă. Monteuza sau monteurul sînt oameni-cheie la documentar, pentru că filmul se scrie la montaj. Lucrez cu Sophie și la următorul, la Ouăle lui Tarzan.

a consemnat Roxana CĂLINESCU