La șapte ani după publicarea ediției integrale a Caietelor Eminescu, manuscrisele sînt de negăsit în formulă completă în bibliotecile importante din țară. Facsimilate pe bani mulţi cu scopul de a deveni un instrument util de lucru filologilor, unele dintre cele mai importante manuscrise ale literaturii române zac nefolosite, din 2009, în depozitul Bibliotecii Academiei.

În ianuarie 1902, Titu Maiorescu dona Academiei Române toată opera scrisă de mînă a poetului. Într-o ședință a instituţiei, era citită cu voce tare scrisoarea de donaţie: „De la Mihail Eminescu posed – dăruite mie de dînsul în diferite ocaziuni – multe manuscrise, parte poesii publicate, parte studii, traduceri și articole de presă. Toate aceste manuscripte, așa cum se află: în cărți cartonate, în caiete cusute și în foi volante, vi le trimit alăturat și le dăruiesc la rîndul meu Academiei Române pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunțite asupra vieții și activității marelui nostru poet“.

Exact 114 ani mai tîrziu, epopeea acestor manuscrise, devenită în timp o absurdă aventură birocratică, pare departe de a fi încheiată. Încercări de a reproduce caietele poetului, protejînd astfel originalele, care nu mai puteau fi răsfoite din pricina degradării, au fost multe de-a lungul istoriei noastre contemporane, însă pînă la inițiativa academicianului Eugen Simion, proiectul nu reușise.

Ideea reproducerii anastatice a manu­scriselor a fost excelentă, iar multiplicarea acestora într-o ediţie cu difuzare naţională ar fi trebuit să însemne facilizarea accesului cercetărilor la tezaurul eminescian. Din păcate, visul lui Constantin Noica din anii ’70, invocat atît de des de inițiatorii proiectului, a fost împlinit numai formal. „Există, într-adevăr, în mijlocul nostru o comoară de care abia ne atingem, de teamă să n-o prăpădim: sînt cele 44 de caiete ale lui Eminescu. Ele se păstrează cu grijă, la Biblioteca Academiei, şi se împrumută foarte rar, numai cercetătorilor mai în vîrstă; caietele îşi ascund tot mai mult slova lor aleasă, de lumina zilei, şi rămîn să fie păstrate în cît mai bună stare pentru generaţiile viitoare. Dar ele ne privesc pe toţi! Ele pot vorbi tuturor, într-un fel, şi mai ales oamenilor tineri. Nici un tînăr nu are acces la caietele acestea şi totuşi pentru nimeni întîlnirea cu ele nu ar fi mai răscolitoare decît pentru un tînăr deschis către cultură“, scria Noica, în Introducere la miracolul eminescian.

La șapte ani de la publicarea celor 24 volume de manuscrise facsimilate – operaţie care a costat statul român suma de 900.000 lei –, am încercat să aflăm cîți tineri, așa cum și-ar fi dorit Noica, caută aceste cărți în sălile publice de lectură și care sînt bibliotecile unde acestea pot fi accesate. Bilanțul a fost deprimant și dezvăluie dezinteresul şi lipsa de organizare cronică a Academiei Române. Deși obligată prin legea depozitului legal să trimită șapte exemplare pentru fiecare volum către Biblioteca Națională, care, la rîndul ei, ar fi distribuit aceste cărți bibliotecilor-depozit legal din țară, Academia Română nu și-a îndeplinit nici măcar această primă îndatorire legală.

Din 2009 şi pînă la începutul acestei luni, Biblioteca Națională a României primise doar primele 7 exemplare din cele 24 pe legea depozitului legal, iar restul, cu excepția numărului 23, prin donație. Situația a fost remediată abia în momentul cînd am început să mă interesez de situaţie în calitatea mea de jurnalist. „Nu am primit exemplare pe legea depozitului, deci nu am avut ce să distribuim mai departe, la depozitele din țară“, mi-au mărturisit surse din instituție.

În anul 2009, Eugen Simion susținea că Academia nu putea să expedieze volumele către bibliotecile din provincie, invocînd lipsa banilor pentru transport. La începutul lui 2016, responsabilul de proiect, Gabriela Dumitrescu, invocă același inconvenient financiar, motiv pentru care multe dintre volumele ediției zac nefolosite și acum în depozitul Bibliotecii Academiei: „Tirajul a fost 750 de exemplare, pentru fiecare volum. Ele au fost distribuite marilor biblioteci din București, din țară, chiar și din Republica Moldova. Singura problemă a fost că noi nu am avut bani de expediție. Pentru ICR New York, de pildă, unde am trimis un set, banii au venit de la ICR“.

Din moment ce nici măcar prevederile legii depozitului legal nu au fost respectate, nu am reușit să depistez care sînt acele biblioteci publice care se bucură de o ediție completă a caietelor facsimilate ale lui Eminescu.

Din verificările mele, Filialele Bibliotecii Academiei din țară, cu excepția celei de la Iași, nu se bucură de ea. Bibliotecarul Bogdan Crăciun al Bibliotecii Academiei din Cluj a confirmat că numai zece volume, de la numărul IX la numărul XIX, se află în rafturile lor, dar că oricum filologii nu sînt interesați de ele. „Nu le-a cerut nimeni“, susținea el într-o discuție telefonică. La filiala din Timișoara manuscrisele lui Eminescu n-au ajuns deloc.

Nici Biblioteca Central Universitară „Mihai Eminescu“ din Iași nu deține ediția completă: „Lipsesc cîteva“, ne-a răspuns sec un reprezentant al instituției.

Inclusiv Centrului Național de Studii „Mihai Eminescu“ de la Ipotești îi lipsesc din volume: „Nu avem ce să-i reproșăm domnului Eugen Simion, dumnealui s-a ocupat de donație și a avut grijă să ni se trimită exemplarele. Am verificat acum și am observat că ne lipsesc două volume. Cînd cineva de aici va ajunge la București se va ocupa și de achiziționarea lor“, a explicat un reprezentant al bibliotecii de la Ipotești, accentuînd, totodată, că sala de lectură este vizitată de mulți masteranzi sau doctoranzi filologi, care vin special să le citească.

Suma cheltuită pentru publicarea acestor manuscrise a fost confirmată atît de Eugen Simion, cît și de redactorul Gabriela Dumitrescu: „Cineva l-a acuzat pe Eugen Simon că ar fi cheltuit peste un milion de euro. Fals. Suma a fost mult mai mică, de 900.000 de lei. Cine a lucrat la această ediție, exceptînd cheltuielile de tipar, a lucrat gratis. Am primit premiul Academiei Române pentru această ediție, premiu care se primește o dată în viață. Cîștigul, însă, a fost imens și mi se pare ciudat că multe biblioteci nu au venit să-și ia singure volumele“.

O banală reproducere

Acum șapte ani, evenimentul publicării acestor manuscrise a fost dublat de un imens scandal în mediul cultural. Respectabilul eminescolog Ioana Bot aducea critici dure ediției, susținînd, cu argumente, că manuscrisele prezintă multe hibe: „Reproducerea caietelor eminesciene «aşa cum se află, în dezordinea lor» (E. Simion) nu este decît atît: o reproducere, lipsită de instrumentarul filologic, genetic sau electronic care ar transforma-o într-o ediţie potrivită cu normele ştiinţifice şi posibilităţile tehnice actuale. Ea reprezintă o măsură salutară de conservare a materialului original – şi, deocamdată, nimic mai mult“, își rezuma poziția Ioana Bot, chiar într-un articol publicat în Dilema veche.

Constantin Vică, specialist în new media, explica şi el, într-un articol din Dilemateca, punctele slabe ale versiunii digitale, care însoțește fiecare volum. „În primul rînd e vorba doar de o reproducere prin scanare, un set ordonat de imagini în format jpeg – un format de comprimare care e departe de cerinţele unui document filologic digital. Acest format nu permite nici aprofundarea la o calitate acceptabilă a imaginii, nici selectarea unor porţiuni. Este, cu alte cuvinte, o imagine lipsită de funcţionalitate – întregul CD e o colecţie de «vederi» cu scrisul lui Eminescu“, susținea Vică, o a doua mare problemă fiind lipsa unui motor de căutare, adică imposibilitatea cititorului de a căuta cuvinte, sintagme etc. în manuscris.

În replică, susținătorii acestei ediții au adus argumentul lizibilității. „Graficianul Mircia Dumitrescu a venit cu o metodă inovativă, prin care a mărit contrastul paginilor. Manuscrisele originale sînt ilizibile, pe paginile lor nu se mai înţelegea nimic. Acum, în facsimil, ele pot fi citite mai uşor“, explică Gabriela Dumitrescu.

Conflictul a fost atît de mare, încît la un moment dat s-a pus problema unui denunț penal la DNA împotriva responsabilului de proiect, Eugen Simion. „Cînd am publicat ultimul volum (îmi amintesc, la 15 iunie 2009, ziua morții lui Eminescu) şi am anunţat această izbîndă în Aula Academiei Române, am aflat că, în aceeaşi zi, revista Dilema veche denunţa infracţiunea, iar un domn anonim din Timişoara m-a denunţat numaidecît la DNA. Am aflat această nenorocire din ziarul Cotidianul… După patru ani (adică zilele trecute), am primit o adresă de la procuratura sectorului 1 din Bucureşti, prin care sînt înştiinţat că urmărirea penală a fost stopată şi că reclamantul nu are identitate şi nici adresă.“ Aşa explica anul trecut academicianul, într-un interviu pentru evz.ro, experiența pe care a avut-o cu instituțiile de drept ale statului. Din păcate, în ciuda insistențelor telefonice, Eugen Simion nu mi-a răspuns pentru a-și prezenta punctul de vedere.

Pare absurd ca, la mai bine de un secol de la achiziționarea acestor manuscrise, Academia Română, după atîtea piedici, să nu reușească să distribuie una dintre cele mai importante colecții de patrimoniu. Poate este, într-adevăr, absurd. Anul 2016 marchează însă centenarul mișcării Dada. E și acesta un unghi de abordare.

Sidonia Bogdan este jurnalistă la România liberă.

Citiţi aici un poem necunoscut din manuscrisele lui Eminescu.

Citiţi aici despre „Cum a ajuns Eminescu poet naţional".

Foto 1: Jan Tomas, 1869.